În viață, ne însoțesc și oameni care ne luminează fiecare zi cu vorbele, cu gesturile și gândurile lor. Atunci când acești oameni se despart de noi pentru totdeauna, durerea ne copleșește. Dar poate că suferința nu ar trebui să fie mai puternică decât bucuria că totuși, pentru un timp, i-am avut aproape.   că am avut privilegiul de a fi iubiți și ajutați de ei. Când mama iubitoare se stinge, ca o lumânare preaîncercată de vânt, lumina ei continuă să călătorească în spațiul sufletului nostru. Ca donatari ai unui dar neprețuit trebuie să simțim mai multă umilință și gratitudine decât tristețe egoistă de copil răsfățat.

E greu să povestesc câte lucruri minunate a făcut mama mea, Prof. Aura Gogoneață pe acest pământ. De fapt, nici nu le cunosc pe cele mai multe dintre ele, poate cele mai frumoase. Fie eram prea mic ca să le înțeleg, fie au fost ascunse de mine. De fiecare dată însă când mă întâlnesc cu oameni care au cunoscut-o, aud cele mai frumoase cuvinte de laudă și recunoștință. Și atunci, așa cum am spus mai sus, încerc să las amintirea ei să-mi aline tristețea că am pierdut-o.

Nimeni nu poate ști câte zeci de mii de elevi și studenți au învățat Economia după cărțile ei. Nu le-a scris din aroganța universitară a publicațiilor cât mai numeroase, ci pentru că iubea foarte mult copiii de orice vârstă și vroia să-i ajute să ia note mari la Bacalaureat și admitere. Problemele complicate erau descompuse în pași simpli, iar aceștia erau prezentați cu grafice și cele mai accesibile cuvinte, într-o logică ușor de înțeles. Și-a iubit elevii și studenții și le-a dăruit toată energia, până la ultima picătură. Când încă se lupta cu boala cea necruțătoare, în loc să-și plângă amarul suferinței, îmi vorbea mereu de o nouă carte pe care ar vrea să o scrie, pentru că mai erau atâtea lucruri interesante din Economie de explicat copiilor.

Stiloul și hârtia îi erau mereu aproape, iar mașina de scris cel mai scump giuvaer.  Știa că toți copii au nevoie de povești, de o lume fantastică în care binele învinge întotdeauna. Ar fi fost atât de bucuroasă să aibă timp pentru a scrie și șopti basme la urechiușe mici de tot. Cu mari sacrificii a reușit, printre picături, să aștearnă pe hârtie câteva povești pentru copii. Una dintre ele este Floridorii și Rinocrocii. Pentru că ea nu a putut să vadă până acum lumina tiparului, am decis să o public pe internet și poate într-o zi va fi și așternută pe hârtie.

Vă doresc lectură plăcută și dacă vă place sau ați cunoscut-o pe mama mea, puteți să-mi trimiteți gânduri frumoase prin formularul de contact. 

FLORIDORII ȘI RINOCROCII

de Aura Gogoneață

 

Orice reproducere, copie, traducere sau creare a unei opere derivate fără acordul prealabil și scris din partea proprietarului domeniului gogoneata.ro, reprezintă o încălcare a drepturilor de autor și va fi sancționată conform legii.


 

1. FLORIDORII

 

Pe malul stâng al fluviului Floarea de Dor se află o țară mândră și frumoasă, Floridoria, ai cărei locuitori, Floridorii sunt oameni harnici și înțelepți.

Și țara asta minunată este străjuită de munți falnici care veghează cursul năvalnic al fluviului, și are dealuri rotunjite cu vârfuri cu văi domoale. Câmpiile sunt mănoase iar grânele par de aur când se coc în căldura soarelui. Pădurile acoperă munții, livezile și viile împodobesc dealurile. Pârâiașe și râuri de argint se îndreptă grăbite spre fluviul cel mare. Din loc în loc, strălucește oglinda lacurilor albastre. Priveliștile încântă ochii și bucură inima. Aici cresc toate florile și toate culorile se întind pe pânza naturii. Ghiocei gingași, violete și panseluțe, trandafiri mândri și parfumați, maci aprinși ca focul, garoafe și crizanteme nobile trăiesc în deplină armonie. Și mulți Floridori au nume de flori. Pe băieți îi chemă Bujor, Busuioc, Trandafir, Mărgărit sau Ghiocel, iar pe fete Dalia, Roza, Crizantema, Lăcrămioara, Violeta, Margareta sau Florina.

Floridorii sunt potriviți de statură, au părul galben, castaniu sau negru și ochii albaștri, verzi, negri sau cafenii. Sunt blânzi, cu vorba dulce și mângâietoare, veseli și prietenoși.

Portul le e simplu dar frumos. Băieții au cămăși albe cu flori, iar fetele rochițe cu volănașe și mânecuțe bufante și cununițe cu flori.

Floridorii își fac căsuțele cu ajutorul naturii. Ei desenează pe pământ un cerc și pe conturul desenat sapă un șanț îngust. Apoi aduc pământ fertil din scobiturile munților unde trăiesc o mulțime de păsări și-l seamănă cu făina unui burete care se ridică repede ca un zid elastic și ușor. La o anumită înălțime buretele este îndreptat ca acoperiș și face o pălărie ondulată cu adâncituri fine prin care se scurge apa de ploaie. Așa, căsuțele albe par niște ciuperci mari din povești. Și totuși ele sunt sânt niște locuințe mici, ca să lase cât mai mult loc grădinilor în care Floridorii muncesc de dimineață până seara târziu. Vara, căsuțele sunt răcoroase iar iarna, primesc căldură de la Casa Soarelui. Palatul Înțelepciunii construit în inima țării din marmură albastră adusă din Munții Albaștri, are un turn înalt, pe care Floridorii îl numesc Casa Soarelui și care este mândria lor. Asemenea albinelor care își strâng mierea în faguri, Floridorii au construit pe turn niște faguri mari cu milioane de cupe argintate și aurite în care vara strâng lumină și căldură de la soare. Iarna, Casa Soarelui trimite raze de căldură și lumină spre căsuțele ciuperci care le absorb cu lăcomie. Atunci, în locuințele Floridorilor este foarte plăcut și ei își petrec timpul cu meșteșugurile și arta. Își fac unelte și podoabe, haine și cărți. Și se gândesc tot timpul cum să facă pâinea mai gustoasă, hainele mai frumoase, mierea mai multă, pomii mai roditori, poveștile mai minunate, cântecele mai melodioase. Nu trece mult și vine primăvara. Atunci ies cu toții în grădini și se apucă de treabă. Seara se întâlnesc la Sfatul Primăverii în Palatul Înțelepciunii și fiecare spune ce idee bună are ca rodul să le fie mai bogat.

Totul la ei este bine gospodărit și nu există pricini de supărare. În fiecare an, cel mai harnic Floridor, în gospodăria căruia s-au strâns toamna cele mai multe roade, primește un premiu, „Dovleacul de Aur”. Acesta este un dovleac mare de tot, cu care câștigătorul se mândrește tot anul. În Floridoria copiii se joacă și merg la școală ca toți copiii din lume.

Și era frumos și bine până când asupra țării se abătu o mare primejdie. Primii care au descoperit-o au fost copiii.

 


 

 

2. CORCODEL, GOGONEL și  ZĂHĂREL

 

Corcodel, Gogonel și Zăhărel erau prieteni nedespărțiți. Se simțeau legați și prin numele lor vesele și sonore ca un clinchet de clopoțel.

Aproape de sosirea vacanței de vară, cei trei băieți au pus la cale o poznă. În loc să o ia pe drumul către școală, s-au abătut pe o potecă lăturalnică care ducea la lac. Și-au aruncat trăistuțele cu cărți la rădăcina unei sălcii bătrâne, s-au dezbrăcat și fuga la lac! Doar era așa de cald! S-au zbenguit voiși și fără nici o grijă până când Corcodel a observat un lucru ciudat.

- Băieți, le spune el prietenilor, lacul acesta era plin cu pești. Ieri am fost aici și m-am jucat cu ei. Erau foarte mulți, de toate culorile și mărimile. Curios lucru, dar azi n-am văzut nici unul!

- Chiar așa! Apa e limpede și nu se vede nici măcar un peștișor! Ii împărtășiră prietenii uimirea.

- Poate că i-am speriat noi?

- Să ne uităm mai bine!

- Peștii veneau să le dau mâncare și nu se speriau. Mă jucam cu ei în apă, spuse Corcodel.

- Hai să ne urcăm pe mal și să le aducem mâncare hotărî Zăhărel.

Băieții au ieșit din apă și și-au scos din trăistuțele de școală mâncarea pentru recreația cea mare. Au încercat apoi, să ademenească peștișorii cu bucăți de pâine.

- Vedeți, nu vine nici unul! Spuse supărat Corcodel. Înainte se repezeau la fărâmiturile de pâine!

- Poate s-au ascuns sub stâncă, își spuse părerea și Gogonel.

- Haideți la stâncă, hotărî Zăhărel și se avântă din nou în apă.

Băieții înotau cu curaj spre stânca din mijlocul lacului unde se soreau șerpii de apă. Erau foarte mulți și pielea le lucea în bătaia soarelui. Nu le plăcea să fie deranjați dar copiii le cunoșteau obiceiurile și niciodată nu-i supărau. Așa că își cerură voie prin vorbe anume știute și șoptite, să-i lase să se apropie și să nu le facă nici un rău, fiindcă ei caută peștii cei zglobii ai lacului. Șerpii au rămas liniștiți pe stânca însorită. În zadar îi chemau copiii pe peștișori la joacă! Tot înotând în jurul insulei de piatră și scrutând adâncul lacului limpede, deodată … observară ceva foarte ciudat și înfricoșător! O spinare groasă și lungă terminată cu o coadă neagră și solzoasă stătea lipită de unul din colțurile stâncii. Capul monstrului era ascuns sub pietre și nu se vedea decât o ceafă groasă cu niște urechi mari, murdare. Băieții au amuțit. S-au târât pe stâncă și au așteptat ținându-și speriați răsuflarea. O singură dată, ființa aceea înfricoșătoare și-a ridicat capul și înspăimântați, copiii i-au văzut un corn ca de rinocer și niște ochi roșii. Pe urmă monstrul rămase în nemișcare. Părea că nu-i bagă în seamă pe cei trei prieteni. Poate că nici nu-i văzuse. Băieții s-au aruncat în apă de cealaltă parte a stâncii și înotând din răsputeri au ajuns la mal. S-au încredințat că monstrul nu îi urmărește și se îmbrăcară în câteva clipe. O luară la fugă și în dreptul primei căsuțe le mai veni inima la loc.

- Ce spaimă am tras! Spuse Corcodel.

- El a mâncat toți peștii, vorbi Gogonel.

- De unde o fi apărut asemenea arătare? Se întreba Zăhărel.

- Să-i spunem lui Floridor Cel Înțelept.

- O să ne certe că nu ne-am dus la școală. Și ce-i spunem că am văzut? Un crocodil?

- Nu era un rinocer cu cornul acela?

- Dacă n-am fi lipsit de la școală poate că acum știam ce vietate a apărut în lacul nostru. Așa o să ne facem de râs … Mai bine tăcem. Și așa a mâncat toți peștii …

Și totuși nu-i răbdă inima să nu povestească cuiva. Merseră la prietenul lor mai mare, Fir de Busuioc Savantul, care cerceta tainele naturii și avea o mulțime de cărți. Îl găsiră pe Busuioc în grădinița din fața casei. Acolo, și în seră erau cele mai frumoase exemplare din plantele care creșteau și rodeau pe pământ, de la portocalii, mandarinii, lămâii și bananierii încărcați de fructe, până la cei mai delicioși castraveciori și ardei grași. Tot ce era mai bun pentru hrana omului găseai în grădina Savantului! Apoi el știal multe lucruri interesante și despre creșterea animalelor atât de folositoare omului. Busuioc era la mare cinste în obștea Floridorilor și toți îi cereau sfaturi, iar el le vorbea cu blândețe și le dădea semințe de flori și legume deosebite. Floridorii îi respectau cuvântul și-l așteptau cu bucurie la Palatul Înțelepciunii.

- Savantule Fir de Busuioc! Îl chemară băieții.

- Ce s-a întâmplat, prieteni? Mă bucur să vă văd nedespărțiți, le zâmbi Savantul.

- Vrem să-ți spunem ceva în mare taină, vorbiră nerăbdători copiii.

- Veniți aici la umbra acestui măr altoit, unde sub ramurile lui încărcate de rod, nu ne va vedea nimeni. Dar cine v-a speriat?

- Să vezi … începură ei în cor.

- Vorbiți, dar nu toți odată, râse Busuioc Savantul.

- Să vezi … noi am fost la lac de dimineață și am făcut baie, începu Corcodel.

- Mi se pare, că dimineața copiii merg la școală, îi mustră Busuioc.

- Am greșit, spuse rușinat Gogonel, de aceea nu îndrăznim să povestim părinților ce am văzut și am venit la tine …

- Dar ce ați văzut?

- Am văzut un rinocer! Spuse Corcodel.

- Ba nu, era un crocodil! Îl contrazise Gogonel.

- Nu era nici rinocer, nici crocodil, era …, încercă să-i împace Zăhărel.

- De fapt era un rinocer cu coadă de crocodil sau mai bine zis era un crocodil cu un corn mare de rinocer! Stătea lipit de stânca din mijlocul lacului. El a mâncat toți peștii din lac! Spuse pe nerăsuflate Corcodel.

- Asta nu se poate, dar neliniștea se citea pe chipul Savantului. Vă aduc cartea tuturor animalelor din lume și nu o să găsiți în nici o țară asemenea arătare.

Și Busuioc le aduse o carte mare pe care au răsfoit-o pagină cu pagină. Erau și rinoceri, erau și crocodili dar nu găsiră nici rinoceri cu coadă de crocodil și nici crocodili cu cap de rinocer.

- Ei, acum ce spuneți? Vi s-a părut.

- Și peștii? Vino să vezică nu mai sunt în lac!

- Bine, mergem împreună, dar îmi promiteți că nu mai spuneți nimănui povestea asta?

- Da, da! Îți promitem, răspunseră cei trei într-un glas.

- Atunci să mergem la lac să văd și eu monstrul!

Au ajuns repede și fără să-i observe cineva. Floridorii erau ocupați cu legumele de vară sau săpau pământul în Valea Cartofilor, tocmai la marginea cetății. Busuioc scoase o bărcuță dintre sălcii. Urcă singur în barcă. Copiii erau încă îngroziți și Busuioc nu le-ar fi pus viața în primejdie. El însuși își luase o armă cu care să se apere dacă ar fi întâlnit vreun musafir nepoftit. Vâsli cu atenție spre stânca din mijlocul lacului și se întoarse la mal.

- Băieți, spuneați că în lac nu mai sunt pești?

- Da, da, recunoscură copiii.

- Și ce vedeți în jurul bărcii?

- Pești mulți de toate culorile!

- Ce frumos înoată!

- Lacul e plin! Căuta să-i liniștească Savantul.

- Noi i-am chemat la mâncare și n-au venit. Am crezut că i-a mâncat rinocerul, spuse Corcodel.

- Crocodilul, vrei să spui, îl corectă Gogonel.

- Nu vă certați. Acum eu nu văd nici un crocodil nici rinocer, spuse Savantul.

- Acolo era, acolo! Strigară băieții, arătând spre stâncă. Era lipit de pietre. L-am văzut! Dar acum nu mai este! Busuioc se duse iar la mica insulă din piatră. Apa era limpede și se vedea totul până în străfundul lacului. Nici urmă de rinocer sau de crocodil. Cât se plimbă pe lac, totul părea neschimbat. Vâsli iar la mal. Sălciile stăteau nemișcate și tăcute. Nici o adiere de vânt nu tulbura liniștea naturii. Câteva vârfuri din stânca șerpilor păreau de foc în bătaia razelor de amurg.

- Acum ce spuneți? Și Busuioc își lăsă bărcuța sub sălcii.

- Monstrul s-a ascuns, nu se lăsară copiii.

- L-aș fi văzut. Peștii ne-ar fi dat vreun semn. Apa lacului este netulburată.

- Savantule, nu ne crezi?

Busuioc stătu puțin pe gânduri și apoi mângâindu-le creștetele le spuse:

- Eu cred tot ce mi-ați povestit și am să cercetez și mâine locul. Promiteți-mi că nu veți spune nimănui întâmplarea de astăzi. Și știți de ce? Toți vor crede că vreți să faceți pe grozavii, când de fapt ați făcut o faptă rea fugind de la școală. Ne-am înțeles?

- Ne-am înțeles! Promiseră ei din nou.

- Acum veniți să vă dau câte o banană.

Bananele erau gustoase și băieții au plecat liniștiți spre casele lor. Numai ă în seara aceea, Busuioc Savantul nu s-a mai așezat pe banca dintre trandafiri. Când peste Floridoria se lăsa noaptea și luminițele de la ferestre se aprindeau una câte una, el se duse la bătrânul Floridor Cel Înțelept.

- Ce griji te aduce la mine Fir de Busuioc? L-a întrebat bătrânul.

Floridor Cel Înțelept, cu chipul blând și barba albă ca de nea, conducea de mulți ani obștea și Floridorii îl iubeau ca pe un părinte bun ce-i cereau sfatul la nevoie și întotdeauna îi asculta plin de înțelepciune.

- Înțeleptule părinte al Floridorilor, începu Busuioc, vânt de mare primejdie suflă asupra țării noastre. În primăvară, am urcat pe Vârful de Argint din Munții Albaștri și am cercetat întinderile de dincolo de fluviu. Cu ochiul liber nu poți vedea prea departe dar cu ocheanul se vede dincolo de dumbrava de peste fluviu. Atunci am văzut bine niște arătări ciudate, cu cozi de crocodil și cornuri pe cap! De bună seamă că sunt mai mulți dacă unul a ajuns și până la noi în Floridoria.

- Cine l-a văzut?

- Trei copii, prieteni buni: Corcodel, Gogonel și Zăhărel. Nu puteau născoci povestea asta … Nimeni în afară de noi doi nu știe povestea Ronocrocilor care au vrut să ne distrugă cândva, de mult …

- Înseamnă că Rinocrocii s-au întors … spuse cu mare durere în glas Înțeleptul. Nu există dușman mai mare pentru noi, ca acest popor năvalnic și urât care trăiește din prădăciune și hoție. Pe unde au trecut Rinocrocii, au adus spaimă și durere! Au distrus așezări înfloritoare, câmpii roditoare, au otrăvit ape limpezi și au lăsat în urmă pârjol și lacrimi!

- S-au întors și au trimis cu viclenie iscoade în țara noastră!

- Credeam că i-a înghițit pământul pentru răutățile lor și de aceea i-am dat uitării… Dar acum trebuie să ne pregătim să le înfruntăm lăcomia și răutatea!

Bătrânul Floridor Cel Înțelept și Fir de Busuioc Savantul stătură de vorbă îndelung, până la ceasuri târzii de noapte. Puteau oare Floridorii să-i înfrunte pe Rinocroci, ființe fioroase și neîndurătoare? Trimiseseră un spion în Floridoria și asta era semn de mare primejdie pentru țara și poporul ei.


 

3. UN SPION ÎN ȚARA FLORIDORILOR

 

Într-adevăr, Rinocrocii îl trimiseseră pe cel mai viclean dintre ei ca să spioneze în țara de pe malul stâng al fluviului Floarea de Dor. Iscoada a trecut fluviul înotând prin locul cel mai îngust. A luat-o apoi în sus, pe unul din râurile care străbăteau Floridoria și se vărsau în fluviu. Așa a ajuns la porțile țării. Pe sub ele trecea apa. Nu era ușor de intrat. Sub porți era un grătar care îi împiedica pe nepoftiți să se strecoare în cetate. Rinocrocul Spion cercetă și alte locuri, dar acolo unde erau munți abrupți, se ridicau baraje înalte din piatră lucioasă de care ghearele lor nu se putea agăța. Tot porțile de peste râu erau singura intrare. Numai că erau construite din lemn tare și cornul îl împiedica să le roadă. Obosit, Rinocrocul se întinse pe mal. Se întâmplă ca un șobolan mare să iasă dintr-o gaură a malului. Alții mai mici îi duceau coada lungă ca să nu și-o murdărească. Rinocrocul își ridică cornul și cu glas mieros vorbi:

- Mărite Șobolane, cum de te afli la marginea țării acesteia și nu ești la mare cinste dincolo de porți?

Șobolanul ar fi luat-o la goană dar cuvintele lingușitoare i-au gâdilat urechile. Rinocrocul continuă la fel de prefăcut.

- Locul Înălțimii tale ar fi în hambarele cu grâne sau în cămările pline cu bunătăți și nu pe malul acesta sterp de unde ai ieșit!

Lui Șobolan Hoțoman, căpetenia șobolanilor îi sticliră ochii de plăcere. Ciudatul musafir îi arătase un respect prea mare ca să nu-i răspundă politicos.

- Străine, căci nu te-am văzut niciodată prin locurile acestea, nu pot să nu recunosc că ai grăit cu înțelepciune. Neamul șobolanilor e prea nobil ca să nu bată la ochi situația mizeră în care ne-au adus locuitorii țării acesteia. Ei ne-au izgonit la porțile cetății cu batjocură și suferințe neînchipuit de mari!

- Cum, a îndrăznit cineva să vă ia drepturile voastre străbune asupra roadelor acestui pământ? Se prefăcu nedumerit și revoltat Rinocrocul Spion.

Închipuie-ți prietene, că Floridorii au îndrăznit să ne izgonească din casele și hambarele lor. Mai mult, ne-au amenințat cu moartea dacă cumva îndrăznim să mai călcăm dincolo de porți!

- Vai mie, cum au putut să se poarte urât cu niște ființe atât de folositoare și nevinovate ca șobolanii? Și mirarea mea crește când văd că alte vietăți sunt la mare cinste în țara lor! Așa de pildă, animalele pădurii!

- Da, chiar așa Floridorii sunt prieteni până și cu cârtițele oarbe, pe care le-au pus să ne strice adăposturile! Numai pe noi ne-au năpăstuit pe motiv că le-am mâncat sămânța de semănături!

- O, dar asta e o vina prea mică pe lângă onoarea ce le-o puteți face! Dar iată, că se apropie ceasul dreptății și voi șobolanii veți putea intra din nou în țara Floridorilor!

- Cum asta? se miră Șobolan Hoțoman.

- Nu e deloc ușor, de aceea trebuie să ne ajutați.

- Pe cine să ajutăm? întrebă șobolanul.

- Pe noi, neamul puternic și viteaz al Rinocrocilor! Dacă pe voi v-au alungat, care sunteți frumusețea și perfecțiunea naturii, atunci de bună seamă că Floridorii trebuie pedepsiți.

- Da, da, da, trebuie pedepsiți, chițcăiră în cor șobolanii care se adunaseră în jurul Rinocrocului.

- Da, trebuie pedepsiți, continuă vicleanul Rinocroc. Noi îi vom pedepsi și în curând veți fi mulțumiți. Să facem o înțelegere. Voi ne ajutați pe noi să cucerim Floridoria și noi vă vom lăsa să vă întoarceți în casele lor și hambarele pline.

- Te ajutăm, te ajutăm, dar spune-e cum!

- În primul rând, să roadeți cu colții voștri ascuțiți grătarul care mă împiedică să mă strecor pe sub porțile cetății. Misiunea mea e să-i spionez pe Floridori și să pregătesc intrarea soldaților noștri în Floridoria.

- Roadem noi porțile, roadem noi porțile! Se bucurară șobolanii.

- Începem din acest moment! Ordonă Șobolan Hoțoman, mai marele șobolanilor. Să vină șobolanii de apă!

O armată de șobolani se avântă înotând spre stâlpii porților. Din când în când ieșeau la suprafața apei să ia aer, apoi iar se scufundau și cu dinții ca fierăstraiele rodeau, rodeau întruna.

Spre seară, treaba era terminată. Bariera de sub apă căzuse. Drumul Rinocrocului Spion era liber.

- Ați făcut o treabă bună! Acum mă duc să-mi îndeplinesc misiunea. Să mă așteptați aici. Vă voi spune ce mai aveți de făcut. Cât vor plânge Floridorii, că s-au purtat urât cu șobolanii!

- Bravo, bravo! Țipau șobolanii. Te așteptăm, te așteptăm, să vii să ne spui unde vom găsi cele mai bune bucate pentru burțile noastre!

Și așa Rinocrocul Spion a intrat în țara Floridorilor, nevăzut de nimeni, înotând pe sub apă și numai din când în când  scoțându-și cornul cu care adulmeca împrejurimile. Și înainte de întâmplarea de la lac unde l-au descoperit Corcodel, Gogonel și Zăhărel, își lăsă primele urme ale ticăloșiei sale.

Noaptea se lăsase ca de obicei în liniște și pace.

Floridorii se odihneau în căsuțele lor curate și răcoroase. Rinocrocul Spion ieși din râu și o luă și o luă prin Valea Gogonelelor. Așa a ajuns în grădinița unei fetițe, Florina. Între tufele de coacăze dormea un pui de căprioară. Era un pui orfan pe care fetița îl hrănea și îl îngrijea cu mare dragoste. Și micuțul rămăsese să doarmă în grădinița fetiței. Se jucase prea mult ziua și obosit renunțase să mai urce în pădure.

Flămând, Rinocrocul Spion sparse cu cornul un pepene uriaș și începu să-l înfulece. Auzul căprioarelor este foarte fin și puiul s-a trezit. Printre rămurelele de coacăz, văzu arătarea înfiorătoare. O dihanie uriașă, ci ochii roșii cu un corn în frunte era ceva înspăimântător.

Spaima îl făcu pe bietul pui să alerge la ușa fetiței și să lovească cu cornițele ca să fie lăsat înăuntru. Atunci Rinocrocul văzu puiul și apropiindu-se de el, îl lovi cu coada sa puternică. Căpriorul închise ochișorii speriați și muri la ușa prietenei lui.

Dimineața, Florina îl găsi lângă prag, ghemuit ca și cum i-ar fi fost frig și crezu că doarme. Corpul era rece și fetița îl duse în patul păpușilor și-l înveli cu o plăpumioară. În zadar așteptă Florina să se scoale micuțul pui jucăuș! Seara, când părinții s-au întors de la muncă, fetița le-a arătat plângând puiul. Înțelesese că a murit.

Tatăl a îngropat căpriorul în fundul grădiniței. Atunci a observat niște urme ciudate în bostănărie. Chiar pepenele cel mare cu care se mândrea Florina dispăruse! Părinții se sfătuiră îndelung dar nu spuseră nimic fetiței ca să nu o sperie. Un dușman nevăzut se strecurase în Floridoria! Trebuia să știe și Floridor cel Înțelelpt.


 

4. POVESTEA FLORIDORULUI CEL ÎNȚELEPT

 

ÎN Palatul Înțelepciunii, în sala cea mai frumoasă și mai mare s-au adunat Floridorii bărbați și femei, fruntașii țării. Au venit să-l asculte pe cel mai bătrân și mai înțelept dintre ei, căruia toată lumea îi spunea Floridor Cel Înțelept. El le vorbea simplu, pe înțelesul tuturor. Acum le spuse:

- Țara noastră, Floridoria, este în mare primejdie. Aici pe malul stâng al marelui fluviu Floarea de Dor, lângă Munții Albaștrii, ne credeam la adăpost de lăcomia și răutatea oricui ar fi râvnit la avutul nostru. Nimeni până acum nu a cutezat să ne înfrunte când prieteni ne sunt munții, pădurile, apele. Și am primit semne de prietenie de la alte neamuri care au auzit de noi și de țara noastră. Noi n-am dus război cu nimeni pe acest pământ. Toți cunoașteți istoria Floridoriei înfloritoare și bogate. Acum a venit ceasul să vă spun povestea începutului. Aflați că Floridoria s-a ridicat pe ruinele unei cetăți în care au trăit strămoșii noștri, Dorenii, căci așa se numeau. Și erau harnici și prietenoși și aveau și atunci grădini frumoase și roditoare. Și trăiau liniștiți și nesupărați de nimeni și apărați ca și noi de fluviul cel mare și munții cei înalți. Dar pe pământul din cealaltă parte a fluviului s-au așezat niște ființe rele și lacome. Li se spunea Rinocroci, fiindcă aveau cornuri de rinoceri și cozi de crocodili. Aceștia căutau tot felul de pricini de gâlceavă și supărare cu Dorenii. Gândul lor era tot timpul la război și la pradă ușoară.

Într-o primăvară, s-a întâmplat să vină fluviul mare cum nu fusese niciodată, din cauza zăpezilor care s-au topit dintr-odată în munți. Și s-a revărsat peste pământurile Rinocrocilor. Dorenii aveau baraje puternice acolo unde munții nu mai făceau zid de-a lungul fluviului. Când au văzut Rinocrocii că țara lor e o mlaștină și tot avutul îl înghițise apa, iar la Doreni grădinile râdeau în soare, ura lor, asemenea furiei apelor n-a mai avut margini. Dorenii le-au trimis hrană și apă dulce de băut și cuvinte de încurajare. Dar Rinocrocii îi dușmăneau și înainte de o nouă viitură a apelor dezlănțuite, au trecut fluviul noaptea pe un pod de plute și au spart barajele Dorenilor. Dimineața, când copiii nu se treziseră încă, apele au distrus ultima rezistență din calea lor și au năvălit asupra țării Dorenilor. Au șters de pe fața pământului case și pomi, grădini și livezi. Au dus cu ele tot avutul Dorenilor. Coloanele acestui palat au fost singurele care au rezistat urgiei de atunci. Și oamenii! Dorenii care s-au salvat au urcat în munți și au așteptat acolo să se potolească furtuna apelor.

Rinocrocii au crezut atunci că au pierit toți Dorenii și s-au bucurat. Nimic nu arăta că cineva ar îndrăzni să ridice grădini și case pe locul unde se întindea o mare! Și mulțumiți de isprava lor, au plecat cu plutele spre alte pământuri și alte țări pe care să le prade. Numai că Dorenii n-au pierit. S-au întors în vale și au scos apa de pe fiecare palmă de pământ și au ridicat alte baraje. Soarele le-a zvântat ogoarele și ei le-au îngrijit și le-au vindecat rănile și așa au dat din nou roade și flori, multe flori! Și au pus un nume nou țării lor, Floridoria!

Bătrânul a tăcut câteva clipe. Nimeni nu l-a întrebat și el a continuat.

Acum Rinocrocii s-au întors pe vechile locuri. Și au rămas la fel de răi. Sunt mai puternici decât noi. Lovesc cu cozile groase și grele. Labele lor au gheare ascuțite. Nu-și ridică case și nu îngrijesc pământul. Trândăvesc la soare și așteaptă să fie slugăriți de sclavii aduși de prin locurile unde au jefuit. Unul dintre ei a fost trimis să iscodească prin țara noastră. L-au văzut la lac copiii Corcodel, Gogonel și Zăhărel. A și ucis un pui de căprioară. I-am cercetat și eu urmele și am înțeles că nu sunt născociri. Pe urmă l-am căutat împreună cu Busuioc Savantul și l-am văzut cum trecea fluviul înapoi în țara lui. Îi va aduce pe Rinocroci. Așteaptă doar să ne strângem recoltele și să ni le ia din magazii și hambare. Poate că vor să vină și mai devreme. Trebuie să fim pregătiți să dăm ochii cu ei. V-am chemat aici ca să ne apărăm țara și munca, bogăția noastră de preț. Recolta de porumb, de grâu, de orz, de legume și fructe o vom duce pe munte. Acolo este salvarea noastră până vom putea lupta față în față. Să grăbim strânsul recoltelor acestui pământ și să le adăpostim! Meșterii să ne facă arme, arcuri cu săgeți, suliți și cuțite. Clopotul de la Foișor va suna alarma. Dar nu uitați! Înțelepciunea și munca ne sunt cele mai de preț arme!

Așa a vorbit bătrânul și înțeleptul Floridor. Și Floridorii au înțeles că nu e timp de lacrimi.

Trecură câteva săptămâni. Soarele de vară strălucea puternic. Casa Soarelui îi strângea căldura pe care el o risipea du dărnicie. Floridorii lucrau de zor în grădini. Recoltele erau bogate. Și totuși voia bună a harnicilor lucrători ai pământului nu mai era aceeași. Cât de strălucitor ar fi fost soarele, cât de darnică ar fi fost natura, nori negri amenințau pace și liniștea din Floridoria.


 

5. ȘOBOLANII  DAU  SEMNALUL

 

De la un timp, Floridorii observară că au fost desfundate vechile ascunzători ale șobolanilor pe care îi izgoniseră din țara lor. Părea că vechii locatari se întorseseră în galeriile de sub pământ. Numai că nimeni nu văzuse vreun șobolan și nici nu era timp pentru cercetări, acum când Rinocrocii amenințau Floridoria. Și totuși șobolanii se întorseseră. Cei mai vicleni intraseră în cetate ascunși de privirile locuitorilor. Ieșeau noaptea, se strecurau la temeliile caselor și ascultau ce vorbeau Floridorii. Rinocrocul Spion îi trimisese să iscodească la Palatul Înțelepciunii unde se întâlneau fruntașii țării și puneau la cale cele mai importante treburi. Așa se face, că șobolanii au prins de veste că Floridorii își duc recoltele sus în munți. Se culegea porumbul pe câmp, din grădinile de zarzavat se recoltau gogonelele, castraveții, ardeii, dovlecii, cartofii, varza, ceapa, conopida și alte legume. Din livezi se adunau merele aurii, perele zemoase, gutuile aromate. Pe dealuri se copseseră strugurii dulci. Floridorii urcau pe munte coșuri și saci cu legume, fructe și semințe. Asta nu era bine nici pentru Rinocroci și nici pentru șobolani. Rinocrocii voiau să găsească recolta strânsă în hambarele din vale și nu în vârful munților, unde n-ar fi putut ajunge ușor! Și nici șobolanii nu urcă munții! Așadar, își spuseră șobolanii, Rinocrocii trebuiau să se grăbească până nu-și pun Floridorii la adăpost sigur recoltele. Șobolanii spioni au dat fuga la Șoldan Hoțoman și i-au spus cu îngrijorare:

- Stăpâne, Floridorii au aflat că Rinocrocii vor să le ia avutul. Ei își duc grâul și porumbul, semințele cele gustoase de floarea soarelui, orezul și meiul, varza și dovlecii, merele și strugurii sus în munți, pe vârfuri unde nu va putea ajunge nici unul dintre noi. Degeaba vor veni puternicii Rinocroci, prieteni ai noștri, dacă nu vor mai găsi nimic. Nici noi nu vom găsi mare lucru. Stăpâne, să-i chemăm acum pe Rinocroci, când magaziile Floridorilor nu s-au golit, când câmpul este plin de boabe numai bune de ronțăit și când în casele Floridorilor se găsesc multe bunătăți.

- Să ne grăbim! Hotărî Șoldan Hoțoman. Ospățul cel mare ne așteaptă! Să vină la mine toată șobolănimea! Porunci el.

Și în câteva clipe se strânse tot neamul. Șobolani negri, gri, maronii, cu mustăți lungi și dinți ascuțiți, cu cozi mai groase sau mai subțiri, sănătoși și betegi, au ieșit cu mic cu mare. Șoldan Hoțoman îmbrăcat într-un caftan încheiat pe burtă cu boabe de fasole, le vorbi:

- Șobolanii mei, a venit momentul să-i chemăm pe Rinocroci! Sosirea lor și cucerirea Floridoriei nu cere amânare. Altfel, așa cum mi-au adus vești slujitorii mei, Floridorii nu ne mai lasă nimic din recoltele bogate ale pământurilor lor. M-am înțeles cu Rinocrocul Spion că îl voi înștiința când bucatele vor fi tocmai bune de înfulecat și prada mai mare! Acum trebuie să-i chemăm!

- Să-i chemăm, să-i chemăm! Strigară bucuroși șobolanii

De când așteptau să-și umple iar gușile și burțile goale!

 - Semnalul nostru e un foc aprins pe malul fluviului. Rinocrocii îl așteaptă pe celălalt mal. Am terminat de ros și stâlpii porților chiar dacă Floridorii le-au întărit și le-au ferecat cu lacăte grele. Și nu au de unde să știe că ne-am unit cu dușmanii lor, Rinocrocii. Trebuie să ne grăbim ca Floridorii să nu prindă de veste despre isprava noastră. Să aprindem cât mai repede focul!

- Să-l aprindem, să-l aprindem cât mai repede!

- Dar ne trebuie un tăciune aprins. Cine aduce un tăciune cu foc de la cuptorul brutarului Turtiță din cetate?

- Cine să-l aducă? Cine să-l aducă?

Șobolanii dădeau din cozi. Nu le surâdea drumul cu un tăciune arzător în gură. Și apoi nu se încumeta nimeni să dea ochii cu Turtiță care nu suferea picior de șoricel, darămite de șobolan la cuptorul lui de pâine proaspătă pentru Floridori? Chir pe vremea când încă erau în Floridoria, șobolanii se temeau de brutarul cetății.

- Hai, șobolanii mei, nu mă faceți să cred că vă e frică! Spuneți, cine aduce tăciunele?

- Cine îl aduce? Repetă șobolanii, certându-se între ei.

Ascuns în spatele soborului, cu mustățile pleoștite asculta și șoricelul Chiț, cel care de bună voie își părăsise neamul său, al șoriceilor, pentru a învăța manierele din „lumea bună” a șobolanilor. Acum ar fi intrat în pământ de frică, dar fu descoperit și împins în mijlocul adunării.

- Ura! Șoricelul Chiț să-l aducă!

- Unde e Chiț? strigă Șoldan Hoțoman. De bunăseamă, el e cel mai bun.

Înghiontit de șobolani, șchiopătând șontâc, șontâc, tremurând de frică, târându-și un rest de coadă, șoricelul Chiț se prezentă la ordin.

- Aici sunt, Stăpâne, bâigui el.

- Chiț, știi bine că trebuie să ne fii recunoscător pentru cinstea ce ți-am făcut-o de a te primi în prea nobilul nostru neam, al șobolanilor. Iată că a venit vremea să dovedești că ești demn de această nemăsurată cinste!

Da, Stăpâne, spuse Chiț îngrozit de gândul că-l va trimite după focul arzător.

_ Te vei duce la brutarul Floridorilor și-i vei șterpeli din vatra în care coace pâinea, un tăciune aprins pe care-l vei aduce repede, repede să nu se stingă, până la malul fluviului unde te așteptăm noi. Până atunci șobolanii vor pregăti totul pentru foc. Fiecare să aducă paie, cârpe și crengi uscate cu care să încingem un foc bun pe care să-l vadă poporul Rinocrocilor de pe celălalt mal al apei. Acum Chiț pornește degrabă și fi demn de prietenia noastră. Când te vei întoarce, te vom înnobila cu titlul de Șobolan al Focului!

- Du-te, du-te! țipară șobolanii.

Neavând încotro, Chiț plecă cât putu el de repede spre brutăria lui Turtiță, brutarul cel renumit din Floridoria. Cu inima cât un purice întră în cetate pe sub porțile roase de șobolani. Pitulându-se după câte un lujer de floare, după vreo piatră, către seară ajunse la brutăria lui Turtiță. Cu gândul la treaba primejdioasă ce avea să o îndeplinească, Chiț nimeri bot în bot cu un șoricel din neamul șoriceilor de câmp, din care făcuse parte odinioară și el.

- Ia te uită, șoricelul Chiț! Nu mă mai cunoști? Eu sunt Codiță, vărul tău cel bun. Ce cauți pe aici? Te-au alungat șobolanii?

- Cum să mă alunge? Se burzului Chiț. Ba dimpotrivă, mă consideră o persoană foarte importantă!

- Atunci cum de nu ești cu ei? Doar i-au gonit Floridorii în afara țării lor!

- Numai proștii își închipuie că șobolanii ascultă de Floridori! Și dacă vrei să știi, în curând ne vom întoarce în Floridoria și toate bogățiile vor fi ale noastre! Se lăudă Chiț umflându-și pieptul slab. Așa că gândiți-vă de pe acum cum să vă purtați bine cu șobolanii ca să nu fiți alungați împreună cu Floridorii!

- Vai, Chiț tot prost ai rămas! Îl insultă Codiță supărat. Șobolanii tăi nu sunt în stare decât să umble noaptea prin grădinile oamenilor și să le fure câte un bob căzut din saci. I-am văzut noi de câteva zile încoace. Norocul lor că Floridorii au mult de muncă în grădini și nu i-au luat în seamă. Altfel era vai de pielea lor!

- Așa crezi tu! Dar habar n-ai ce gânduri mari și ce prieteni puternici au șobolanii! O să vă pară rău că n-ați vrut să vă supuneți lor!

Lasă că ai făcut-o tu și pentru noi! Ha, ha, Chiț se vede că ți-a mers bine de când ne-ai părăsit! Parcă aveai patru picioare zdravene și coada mai lungă! Acum șchiopătezi și coada ți-e cam scurtă! Nu cumva ți-au ros-o șobolanii tăi? îl batjocori Codiță.

Rușinat, Chiț o luă la fugă. Se ascunse într-o gaură din grădină. Turtiță tocmai se dusese să aducă apă a să frământe aluatul pe care-l cocea noaptea. Dimineața, odată cu răsăritul soarelui era gata pâinea proaspătă, caldă cu miros îmbietor.

Chiț îl pândi și când nu mai era nimeni în bucătărie, apucă între dinți un tăciune aprins și pe aici ți-e drumul! Numai că tăciunele îi ardea gura și Chiț îl scăpă de câteva ori de durere. Și era o durere pe care nu o cunoscuse nici când îl schilodiseră în bătaie șobolanii și nici când Șoldan Hoțoman îi rupsese coada pentru o vină închipuită. Doar nu el furase și mâncase boabele de fasole din caftanul Stăpânului! Șobolanul Gușat le șterpelise și dăduse vina pe șoricelul Chiț, pe care nimeni nu-l iubea! Acum când a fost cel mai greu l-au trimis pe el! De el depindea ca șobolanii să devină iar stăpâni în magaziile Floridorilor! Dacă l-au trimis pe el, înseamnă că a devenit o persoană importantă și pentru asta trebuie să fie mândru. Ba mai mult, va fi înnobilat cu titlul de Șobolan al Focului! Da, așa spusese Stăpânul, că-l vor numi șobolan! Ce bine o va duce ca șobolan! Nimeni nu va mai râde de el că e șchiop și nimeni nu-l va mai trage de coadă! Și va fi chiar mai ceva decât șobolanii de rând! Chiț se și vedea instalat într-un mare hambar din Floridoria! Atunci o să vadă Codiță, un șoricel rămas în Floridoria și iubit de copii cine a avut dreptate! În nici un caz pe Codiță, prietenul Floridorilor nu o să-l ierte! Chiț îl va face servitorul lui. De ce să nu aibă și el slugi? Destul slugărise pe la marii șobolani și câtă bătaie și mușcături nu primise! Să muncească și alții pentru Chiț!

Tăciunele îi ardea blana de pe piept. Gata să se aprindă! Mustățile îi dispăruseră cu totul. Chiț alerga cât putea de repede cu tăciunele în gură. I se umflase botul și ochii îl usturau îngrozitor. Când a ajuns pe malul apei celei mari, tăciunele era încă aprins. Șobolanii pregătiseră un morman de paie, uscături, cârpe. Chiț aruncă tăciunele și focul nu întârzie să se aprindă. Un fum negru, gros se înălța ca un șarpe uriaș sus, tot mai sus. Vântul îl ducea peste fluviu. Nu încăpea nici o îndoială că Rinocrocii vor vedea semnalul!

Șobolanii jucau bătându-și burțile care așteptau să se umple cât de curând , așa cum le promisese Rinocrocul Spion. Șoldan Hoțoman se cocoțase pe un pietroi și nu-și încăpea în piele de mulțumire. Lângă pietroi, murise Chiț, pe care nimeni nu-l băgase în seamă. Murise fără să-și vadă visul îndeplinit. Visul unui șoricel care se vroia șobolan!


 

6. INVAZIA  RINOCROCILOR

 

Rinocrocii au văzut fumul negru care se ridica deasupra fluviului și l-au simțit în nările largi de sub cornurile negre.

În fruntea trupei numeroase pregătite de mult pentru ziua atacului asupra Floridoriei se afla cel mai urât și mai mare Rinocroc, care își spunea singur Marele Rinocroc. Acesta își începea poruncile întotdeauna cu cuvintele: „Eu sunt Marele Rinocroc!”

La semnalul dat de șobolani, căpetenia ordonă:

- Eu sunt Marele Rinocroc! Gata, pornim la atac împotriva Floridorilor!

În câteva ore, peste fluviu se întinse un pod plutitor construit de sclavi – prizonieri aduși din locuri îndepărtate, cotropite de Rinocroci. Tot ei purtau pe umeri mașinile de război ale Rinocrocilor. Toată armata de Rinocroci treceau fluviul. Era o noapte fără lună. Floridoria se odihnea după o zi e lucru intens. La porțile cetății făcea de strajă Mărgărit și Stejărel care de pe meterezele ridicate pentru apărare îi văzură pe Rinocrocii care izbeau în porțile cetății. Dădură alarma! Era timp să urce tot poporul Floridorilor sus în munți dacă stâlpii porților cetății n-ar fi fost roase de șobolani. Rinocrocilor nu le-a fost greu să le dărâme. Când au năvălit toată turma, porțile au căzut neputincioase. Zadarnică rezistență au opus Mărgărit și Stejărel! Și prea târziu pentru Floridorii care aveau căsuțele prin apropiere! Bărbații au ieșit cu curaj în fața Rinocrocilor și au ținut piept cât au putut, pentru ca femeile, copii și bătrânii să se salveze în munți. În scurt timp, Rinocrocii au pus stăpânire pe Floridoria și i-au luat sclavi pe mulți dintre harnicii ei locuitori. Nu reușiseră să scape nici Busuioc Savantul, nici Inișor, nici Siminică, nici alți băieți și nici fetele Lăcrămioara, Garofița, Crina! Rămăseseră multe boabe de grâu și de porumb în magazii, pepeni pe câmp, legume gustoase în grădini, fructe aromate în livezi!

Rinocrocii au ocupat căsuțele Floridorilor. În Palatul Înțelepciunii s-a instalat Marele Rinocroc. Trei săptămâni încheiate cotropitorii și-au sărbătorit biruința. Nu mai pridideau furând roadele pământului Floridoriei. Începuse jaful și prăpădul asupra câmpurilor, viilor și livezilor. Tot ce se putea lua era dus în Piața Coloanelor și împărțit între căpeteniile turmei. Rinocrocii de rând nu rămâneau nici ei mai prejos decât mai marii lor. Călcau în picioare florile, distrugeau culturile, doborau arborii, furau podoabele Floridorilor.


 

7. SEMINȚELE DE SORIFLOR

 

Când au năvălit Rinocrocii, în miez de noapte, Savantul Fir de Busuioc era în laboratorul său de sub pământ și nu a auzit Clopotul cel Mare din Foișor. Zadarnic îl strigară vecinii și bătură la ușa căsuței sale. Busuioc n-avea ochi și urechi decât pentru experiențele lui. Reușise în sfârșit, după ani de trudă, să obțină semințele unei plante miraculoase ale cărei fructe, singure puteau întreține viața. O plantă pitică cu fructe roșii ca sângele, dătătoare de viață și putere, care creștea oriunde, în grădinile însorite sau pe vârful muntelui în bătaia vântului! Bobițele zemoase țineau de foame flămânzilor și de sete însetaților, alinau durerea bolnavilor și le aduceau vindecarea, erau laptele hrănitor al pruncilor, puterea voinicilor! O numise Soriflor, de la soare și de Floridoria.

Într-un târziu când mijeau zorile – Surorile și Floridorii erau departe în munți, iar Rinocrocii puneau stăpânire de Floridoria, Savantul Busuioc, își părăsi cu părere de rău laboratorul. Ieși în grădină ca să se odihnească pe banca dintre trandafirii proaspeți în prag de dimineață. Dar nu apucă să facă decât câțiva pași prin iarba înrourată, că asupra lui năvăliră două arătări înspăimântătoare care printre grohăituri puternice scoteau cuvinte de ocară la adresa Floridorilor.

- Ce căutați în grădina mea? Protestase Savantul. Ați călcat peste florile mele! Cum îndrăzniți să faceți această fărădelege?

- Groh, groh,groh, am pus mâna pe tine, Floridor nerușinat! Îndrăznești să vorbești în fața noastră? S-a zis cu tine, dacă mai scoți o vorbă!

În zadar se zbătea Savantul Busuioc ca să scape! Rinocrocii aveau ghearele lungi care sfâșiau.

- Lăsați-mă! Cum îndrăzniți să dați năvală în țara noastră, cotropitorilor! Nu se lăsă Busuioc.

Rinocrocii îl târâră în Piața Coloanelor unde duceau prada și prizonierii Floridori care nu reușiseră să fugă. Erau mame cu copilașii în brațe, bătrâni și tineri care locuiau la hotarele țării și fuseseră prinși ușor de năvălitori. Acum stăteau legați cu lanțuri groase și păziți de Rinocrocii soldați. Copilașii plângeau speriați. Celor mici de tot le era foame și sete. Mamele cereau cu lacrimi în ochi apă pentru ei dar nimeni și nimic nu-i putea îmbuna pe Rinocroci. Busuioc era legat cu cei cărora le era hărăzită sclavia. Lângă el plângea Lăcrămioara firavă și gingașă ca florile al căror nume îl purta.

- Lăcrămioara, cum te-au prins? O întrebă Savantul.

- Duceam fratelui meu mantia cea groasă pe care o uitase acasă. Mă temeam că noaptea lângă apă este frig și Mărgărit este încă un copil. Nici nu ajunsesem bine la porțile cele groase, când am auzit că dau năvală Rinocrocii. N-am avut timp să fug și gândul meu era la cei doi băieți curajoși care se luptau cu dușmanii. Mărgărit și Stejărel au rămas acolo lângă porți. Poate că Rinocrocii i-au ucis.

Busuioc o încurajă.

- Poate că fratele tău și Stejărel sunt numai răniți și Floridorii îi vor salva. Mai sunt și cerbii prinți ai pădurii și prieteni buni de-ai noștri care pot să-i ducă sus pe munte departe de orice primejdie. Am la mine cinci semințe ale unei plante iubitoare de viață care vindecă rănile cele mai adânci și mai rele. Oh, de-aș putea să le trimit Floridorilor! Atunci nu s-ar mai teme de Rinocroci! Puterea și rezistența noastră ar fi înzecită!

Începură să bată tobele. Rinocrocii își împinseră burțile înainte și-și scuturară cozile. Se auzeau plesniturile solzilor tari. Era salutul lor în fața Marelui Rinocroc. Acesta era purtat de sclavi pe un tron de argint. Pocnetele cozilor și bătăile tobelor încetară. Marele Rinocroc zbieră:

- Eu sunt Marele Rinocroc! De acum înainte aceasta este țara mea și Floridorii, sclavii mei! Să fie clar, că asta e țara mea și cei care nu mi se supun vor fi aspru pedepsiți! Aduceți-mi prada de război!

Soldații îi aduseră coșuri mari cu unt, miere, caș dulce, pepeni uriași, struguri zemoși, mere aurii. Alte coșuri erau pline cu lucruri de preț scoase din căsuțele Floridorilor. Cusături și covoare, haine de sărbătoare, voaluri ca spuma mării, coronițe cu safire și peruzele pe care fetele le purtau în zilele de sărbătoare și multe alte frumuseți!

- Eu sunt Marele Rinocroc! Toate astea sunt ale mele! Le duceți în Palatul Înțelepciunii, care va fi acum numai al meu!

- Stăpâne, Mare Rinocroc, privește ce lucru de preț am găsit la Palat! Am aflat de la prietenii noștri, șobolanii care acum s-au băgat prin toate cotloanele ca să ne găsească comorile ascunse ale Floridori. Privește, Mare Rinocroc!

Și Rinocrocul Spion întinse spre tronul de argint o lădiță din aurul cel mai fin și cu încrustații minunate, în care erau prinse rubine și briliante nemaivăzute. Iar înăuntrul ei erau o mie de nuci de aur, ce scânteiau în lumina soarelui.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Lădița asta e a mea! Și o piti sub coada groasă.

- Ne-au găsit lădița cu nuci de aur, hoții! Se întristară Floridorii.

Era comoara strămoșilor care le amintea că fiecare om are o mie de calități de aur - bunătatea, înțelepciunea, blândețea, curajul, cinstea, sinceritatea și altele ca dragostea de țară și popor, prietenia și întrajutorarea, dragostea pentru natură, artă, setea de cunoaștere, mintea iscoditoare. Și toate înnobilate de muncă!

Sclavii abia puteau căra coșurile încărcate cu pradă. Era un du-te – vino, din Piață la Palat! Se auzeau pocniturile bicelor și înjurăturile soldaților paznici.

Marele Rinocroc era mai urât și mai înspăimântător decât semenii lui. Sub cornul cel negru avea o pungă cu venin de care se temeau chiar și supușii săi. Când se înfuria arunca venin prin cornul negru. Ajungea o picătură ca să facă o rană adâncă și dureroasă care se întindea încetul cu încetul aducând moartea în chinuri groaznice. Acum Marele Rinocroc părea mulțumit. Intrase ușor în Floridoria, avea sclavi și o pradă bogată!

- Eu sunt Marele Rinocroc! Vreau să-mi aleg sclavii și de ce nu, și o mireasă!

Ajutat de sclavi, monstrul coborî de pe tronul său și cu lădița cu nucile de aur în gheare, târându-și coada cu solzi ca de oțel, se îndreptă spre grupul Floridorilor înlănțuiți. Îl conducea Rinocrocul Spion, cel mai bun sfetnic al său. Acesta aflase secretele Floridorilor și văzuse locurile unde aceștia își țineau avutul. Un copil se sperie și țipă.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Făceți-l să tacă! Se înfurie Marele Rinocroc.

Un soldat ridică biciul. Atunci Lăcrămioara sări cât putu înaintea soldatului.

- Nu lovi, ticălosule, un copil! Îi este foame!

Rinocrocul soldat îndreptă biciul spre fată dar nu putu să o lovească. Lăcrămioara era atât de frumoasă, cum spune povestea să la soare te puteai uita dar la dânsa ba.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Sclava asta îmi place! Am să o iau de nevastă. Ha, ha, ha! Duceți-o și pe ea în Palat!

- Niciodată, monstrule! Se zbătea Lăcrămioara ca să scape din lanțuri.

- Lăsați fata! Strigă Busuioc.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Cine e nerușinatul care îndrăznește să mă înfrunte?

- Stăpâne, Mare Rinocroc, acesta este Savantul Floridorilor, care îi învață pe Floridori multe lucruri folositoare. Stam ascuns într-o grădină când am auzit cum îi spunea unui bătrân pe care ei îl numesc înțeleptul că le va da Floridorilor semințele unei plante fermecate. Zicea, Stăpâne, că boabele ei dau viață și putere, că țin de foame și de sete. Așa ceva ar fi bun pentru armata noastră. Am fi și mai puternici și nu ne-am mai teme că rămân soldații fără provizii.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Aduceți sclavul în fața mea!

Paznicii îl scoaseră din lanțuri pe Busuioc și-l îmbrânciră înaintea Stăpânului.

 - Eu sunt Marele Rinocroc, și vreau să-mi dai mie semințele!

 Busuioc tăcea. Ura îi oprea cuvintele pe buze.

- O să le căutăm în casa ta și tot le vom găsi! Îți vom distruge grădina și laboratorul, îl amenință Rinocrocul Spion. Te vom închide într-o peșteră și acolo îți vor putrezi oasele, dacă nu spui unde sunt semințele fermecate!

-       Eu sunt Marele Rinocroc! Închideți-l în Peștera Neagră! Porunci monstrul.

Îl biciuiră nemilos, dar Busuioc nu a spus un cuvânt și nu a scos nici un geamăt.

L-au dus într-una din peșterile întunecate ale munților. Rinocrocii. Au astupat intrarea cu un bolovan uriaș și au pus santinele înarmate cu harebalde grele ca să-l păzească.

Savantul a zăcut o zi și o noapte. Când s-a trezit, a zărit o rază slabă de lumină care trecea printr-o crăpătură de sub bolovanul proptit în gura peșterii. Îl durea tot corpul. Hainele îi erau rupte și sângele se închegase pe răni. Prima grijă a lui Fir de Busuioc a fost să caute în buzunarul de la piept al hainei sale. Mare îi fu bucuria când îl găsi întreg. Scoase dinăuntru un pachețel. În el era o cutiuță. Se târî spre geana de lumină de la intrarea în peșteră și desfăcu cutiuța. Cinci bobițe albe, ca de orez, erau semințele pe care le obținuse la ultimele experiențe cu Soriflor, planta vieții și a puterii. Din ele puteau crește cinci plante viguroase, încărcate cu fructele minunate! Ajungeau câteva, ca rana să nu te mai doară, ca forța să-ți fie mai mare, ca să nu-ți trebuiască altă hrană și setea să o potolească. Un Floridor ar fi fost la fel de puternic ca un Rinocroc. Nimeni nu s-ar mai fi temut de ghearele și cozile grele care striveau totul în cale! Dacă Rinocrocii n-ar fi năvălit așa de repede, semințele ar fi fost sădite în grădină și ar fi dat roadele așteptate. Le scosese din laborator pentru a le sădi afară, dar Rinocrocii îl prinseseră și-l luaseră cu ei.

Savantul se întristă. Degeaba avea el semințele prețioasei plante, dacă el zăcea în peșteră. Aici semințele nu aveau pământ și nici soarele binefăcător. Cum să le salveze? Trebuieau să fie ale Floridorilor și numai ale Floridorilor! Nu le-ar fi dat Rinocrocilor în schimbul eliberării lui! Cum să-și trădeze neamul? Mai bine moartea!

Fir de Busuioc Savantul nu se dădea bătut cu una cu două. „Nimic nu e imposibil dacă ai voință”, se încuraja el. „Trebuie să salvez semințele din ghearele Rinocrocilor!”

Începu să cerceteze peștera. Era de fapt o scobitură adâncă într-un munte tare de granit. Avea o singură ieșire și aceea astupată cu un bolovan uriaș. Îi era sete și descoperi un fir subțire de apă care se scurgea pe pereții peșterii și răzbătea afară pe sub pietroi. Prin șanțul săpat de apă răzbătea și raza de lumină la care Busuioc își privise semințele. Busuioc se uită atent cum se scurge apa prin adâncitura de sub bolovanul care astupa intrarea. Și atunci observă un ghemotoc mic, alb pe care îl împingea cineva de afară. Îl ridică repede și trase și nuielușa care-l împinsese. Îl desfăcu în palmă și pe o bucățică mică, mică de pânză desluși câteva cuvinte. Le descifră ușor.

„Nu-ți pierde curajul.

Rinocrocii nu au găsit semințele.

Dă-ne un semn că ești sănătos”.

C.G.Z.

Fir de Busuioc recunoscu inițialele celor trei prieteni – Corcodel, Gogonel și Zăhărel. Ce bucurie îl cuprinse! Nu se mai simțea singur și nici teamă de Rinocroci nu mai avea. Pentru o clipă se gândi că i se întinde o cursă. „O, dar nu putea fi o cursă”, își spuse fericit, căci Rinocrocii nu cunoșteau alfabetul și scrierea Floridorilor. Și nici nu i-ar fi interesat sănătatea lui. Primul lucru pe care vroiau ei să-l știe erau semințele.

Fir de Busuioc întinse peticuțul și cu o picătură de sânge încercă să scrie un semn care să-i liniștească pe micii lui prieteni. Și atunci îi veni ideea! Scoase cutiuța cu semințe de la piept, o deschise și luă un bob. Îl înveli cu grijă în peticuțul alb și-l împinse pe firul subțire al apei care se prelingea pe sub pietroi undeva afară, pe același drum prin care primise mesajul. „Dacă l-ar recupera prietenii săi, semințele ar fi salvate!” Așteptarea i se păru nesfârșită. Abia seara primi răspunsul. Peticuțul fusese împins iar în peșteră și mesajul era îmbucurător.

„Am primit. Trimite”.

Suntem cu tine”.

C.G.Z.

Cei trei prieteni făceau o treabă curajoasă. Coborau până la peșteră și-i pândeau pe paznicii lui Busuioc. Abia așteptai să-i vadă îndepărtându-se ca să-și strecoare mesajele. Și Busuioc a trimis a doua sămânță care avu aceeași soartă fericită. Pe urmă, prietenii nu mai reușiră să vină. Paza se întărise. Dar erau două semințe la Floridori și asta era cea mai mare bucurie!


 

8. GHIOCEL ȘI MERIȘOR

  

În acest timp începu acțiunea altor doi băieți îndrăzneți, Ghiocel și Merișor. Ei trebuiau să aducă pământul de grădină atât de necesar semințelor de Soriflor să rodească pe platoul munților.

La adăpostul nopții, cei doi băieți au coborât panta muntelui pentru a aduce pământ roditor din Valea Cartofilor. Mergeau încet ascultând zgomotele pădurii. Vântul suspina continuu printre crengile copacilor, păsărelele înălțau din când în când glasuri sperioase, animalele de pradă porneau după vânat. Cu cât se apropiau de cetate, primejdia creștea, fiindcă Rinocrocii păzeau toate drumurile. Un tufiș mișcător, un bolovan în mijlocul unei poteci, un ciot de o formă ciudată, erau tot atâția Rinocroci ascunși în tufișurile dese, în iarba înaltă, după copacii mai groși. Ghiocel și Merișor aveau ochi ageri și urechi bune. Nu le scăpau nici o ascunzătoare de-a Rinocrocilor și nici vreun zgomot suspect. Ocoleau cu băgare de seamă locurile primejdioase. Nu ar mai fi fost mult până la Valea Cartofilor, dar nu se putea trece de mulțimea armatei fioroase care pândea în pădure. Floridorii știau asta și puseseră la cale un șiretlic. Un râu de munte, vijelios curgea la vale. Din când în când, ducea cu el câte un copac cu ramuri bogate rupt din rădăcini, de ape sau vânturi puternice. Nici un Rinocroc nu ar fi putut să stăvilească cursul năvalnic al râului și apoi se și fereau de astfel de ape. Le plăceau bălțile și lacurile cu ape calde și liniștitoare. Așa ca râul era singurul drum nepăzit. Iar Ghiocel și Merișor ascunși între crengile unui copac plutitor ajunseră cu bine în Valea Cartofilor unde era pământul cel mai fertil.

Fără să ia în seamă hainele ude, se târâră printre cuiburile de cartofi și cu ajutorul unor lopățele anume pregătite își umplură trăistuțele cu pământul roditor. Soarele nu răsărise încă și ei trebuiau să se grăbească ca să nu cadă în ghearele Rinocrocilor. Dar drumul de întoarcere era cel mai greu. Râul nu putea să-i mai ajute.

- Nu cred că ne putem întoarce amândoi, vorbi Merișor. Pădurea e plină de dușmani. Dacă ne prind, se duce speranța noastră și a fraților noștri. Semințele vor muri fără pământ bun.

- La fel gândesc și eu, spuse cu tristețe Ghiocel.

- Eu am o idee! Spuse Merișor.

- Cred că ne gândim amândoi la același lucru.

- Dacă e aceeași idee, atunci eu voi rămâne și tu vei duce pământul fertil la tabăra noastră din vârful muntelui.

- N-aș vrea să ne despărțim, dar îmi dau seama că numai unul poate duce pământul. Și aș vrea ca tu să fii acela!

- Prietene bun, hotărârea e luată. Nu e timp de discuții. Ia și traista mea. Nu-ți va fi ușor să duci o greutate de două ori mai mare! Eu îi voi face pe Rinocroci să iasă din ascunzătorile lor. Le voi scoate sufletul până mă vor prinde. Când se vor dezmetici, tu vei fi departe!

Prietenii se îmbrățișară. Erau doi copii frumoși cu ochii luminoși și inimile curate. Ei îl rugaseră pe bătrânul Floridor Cel Înțelept să-i lase să aducă pământ pentru semințele de Soriflor. Copiii își iubeau țara la fel ca și părinții lor. Merișor îi dădu trăistuța lui Ghiocel.

- Așteaptă aici până fac eu tărăboi. Când vor fugi toți după mine, pleci! Să nu te uiți înapoi, îmi făgăduiești, Ghiocel?

- Îți făgăduiesc, Merișor. Și îți mai făgăduiesc că voi duce pământul la ai noștri. Și ne vom întoarce să te eliberăm, Merișor!

Se despărțiră cu lacrimi în ochi. Merișor se strecură până la marginea ogorului, îndepărtându-se de prietenul său. Pământul i se lipise de haine, de obraji. Ghiocel rămase într-o adâncitură de la rădăcina unui nuc.

- Hei, Rinocrocilor, unde v-ați ascuns, începu să strige cât putea de tare Merișor. Vin Floridorii asupra voastră! Niciunul nu o să scăpați!

Într-un copac era o toacă. O foloseau Floridorii când îi chemau la masă pe lucrătorii din pădure. Merișor se urcă în pom și începu să bată cu putere. Se auzea până departe. Rinocrocii ieșeau din ascunzători. Alergau furioși spre marginea pădurii, părăsindu-și locurile de pândă.

- Alarmă, alarmă! Am văzut Floridori! Strigau Rinocrocii.

- Să-i prindem, să-i prindem! Se înfierbântau dușmanii.

Merișor alerga pe câmpul de cartofi. Se luară toți după el. Ghiocel văzu turma de Rinocroci cum alerga grohăind după Merișor. Ieși cu grijă din ascunzătoare, o porni pe una din cărările rămase nepăzite. Când Merișor fu prins de Rinocroci, Ghiocel era departe. Se auzeau urletele de izbândă, Ghiocel își plânse prietenul. Cât de mult îi ura pe dușmani! Își șterse lacrimile și o porni spre tabără. Povara din suflet îi părea tare grea.

Când au aflat Floridorii de fapta curajoasă a lui Merișor, îndârjirea lor a crescut și mai mult. Au luat pământul adus de Ghiocel și au făcut o brazdă pentru cele două semințe prețioase. Tot aurul din lume nu valora cât ele! Le-au sădit cu grijă și le-au ferit de vânturile puternice punând pădurea strajă și zid în calea lor. Și au săpat în jurul lor gropi pe care le-au umplut cu apă limpede de la izvoare. Ochiurile de apă străluceau ca niște oglinzi în bătaia soarelui și revărsau lumină asupra semințelor. Le dădeau astfel mai multă căldură ca să încolțească repede.


 

9. NUCILE CU PURICI

 

Nunta Marelui Rinocroc cu Lăcrămioara era hotărâtă. Biata fată vărsa râuri de lacrimi în zadar. În noaptea dinaintea nunții, Lăcramioaa își pierduse speranța că va fi salvată de Floridori. Nu știa că Zăharel, Corcodel și Gogonel erau hotărâți să o elibereze din turnul n care era închisă.

Până la răsăritul soarelui, mai rămăseseră câteva ore. Deodată la fereastra se auzi un fâlfâit de aripi. Lăcrămioara se repezi să deschidă geamul. Rinocrocii puseseră gratii la toate ferestrele Palatului în care locuia acum Marele Rinocroc. Dar porumbelul mesager trimis de cei trei băieți curajoși, își vârî căpșorul printre ele și-i lăsă fetei un bilețel. Lăcrămioara luă scrisorica și cu inima plină de speranță citi:

„Lăcrămioara, nu-ți pierde curajul. Mâine vei fi liberă. Cere ca dar de nunta lădița cu nuci de aur. Când pornește nunta din castel arunca nucile. Vom fi lângă tine.”

C.G.Z.

 

Lăcrămioara citi de câteva ori biletul și îl învăță pe dinafară. Apoi îl dădu unui șoricel prieten care-i ținuse de urat cât fusese întemnițată. Codiță, fiindcă el era, îl roase cu plăcere, până nu mai rămase nimic.

Răsări soarele. Rinocrocii se grăbeau cu nunta. Două din nevestele Marelui Rinocroc, împopoțonate pentru nunta bărbatului lor cu Lăcrămioara îi aduceau rochia de mireasă. Lacome și ciudoase pe fata frumoasă și gingașă furaseră din pietrele scumpe care împodobeau rochia.

- Ați furat pietrele scumpe! țipa Lăcrămioara. Dacă vreți să nu vă pârăsc bărbatului vostru, mergeți de grabă și spuneți-i că nu îmbrac rochia de mireasă dacă nu-mi aduce ca dar de nuntă lădița cu nuci de aur.

- Lădița cu nuci de aur este a stăpânului nostru. El a luat-o de la Floridorii tăi cei piperniciți.

- Dacă nu-l convingeți să-mi dăruiască lădița, atunci îi arăt cum lipsesc diamantele de pe rochia de mireasă. Acum ieșiți și alergați la stăpânul vostru!

Nevestele Marelui Rinocroc ieșiră furioase. N-aveau de ales.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Unde e Lăcrămioara? De ce nu o aduceți în rochia de mireasa? Oaspeții încep să sosească.

- Stăpâne, fata Floridorilor nu vrea să îmbrace rochia de mireasă dacă nu-i faci un dar de nuntă.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Ce dar vrea? spuse îmblânzit Rinocrocul, gândindu-se că aăa ar putea să-și îmbuneze aleasa.

- Lădița cu nucile de aur!

Marele Rinocroc nu s-ar fi despărțit niciodată de lădița prețioasă, dar dorința fetei nu i se părea un pericol pentru comoara lui. După legea Rinocrocilor, odată ce i-ar fi devenit soție, toate bunurile le lua soțul. Foarte ușor, lădița era tot a lui. Marele Rinocroc râse în sinea lui la gândul că o păcălește pe Lăcrămioara.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Dacă asta vrea, atunci i-o voi duce chiar eu.

Nerăbdător să-și arate mireasa oaspeților, deschise dulapul în care ținea lădița cu nucile de aur. Luminile pietrelor scumpe incrustate pe capacul de aur îi încântară ochii. Nucile străluceau și mai mult. Cu părere de rău că se va despărți de lădița lui chiar și o zi, Rinocrocul urcă în turnul în care o închisese pe Lăcrămioara. Fata așteptase darul. Rochia zăcea aruncată într-un colț al încăperii. Cele două neveste o priveau rânjind. Ce-ar mai fi împuns-o ele cu cornul pe mofturoasa asta! Se temeau de Marele Rinocroc și de cornul lui veninos.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Acum poți să fi mulțumit de mine frumoasa mea! Uite ți-am adus cadoul dorit, lădița cu nucile de aur!

Lăcrămioara se îmbună dintr-odată și luă lădița cu nucile de aur din brațele hidoase ale Rinocrocului.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Ai să te îmbraci cu rochia de mireasă?

- Da, acum am să o îmbrac.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Grăbește-te, porumbițo, că am întârziat petrecerea. Oaspeții sunt nerăbdători să petreacă și să se înfrupte din bucatele anume pregătite pentru ei. Și voi ce stați? țipă la cele două neveste.

Arătările își încurcau neîndemânatice cozile lungi și solzoase. Lăcrămioara nu le putu primi lângă ea. Îi era groază de labele reci cu gheare ascuțite. Așa împodobite cum erau cu mărgele strălucitoare furate de la fetele Floridoriei și atârnate de cornurile negre, păreau și mai fioroase.

- Burtosule, spune-le nevestelor tale să mă lase în pace. Fii fără grijă, acum că mi-ai dăruit lădița cu nucile de aur, mă voi supune puterii tale, se prefăcu Lăcrămioara mulțumită și ascultătoare.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Bine, frumoasa mea, te aștept cu oaspeții. Grăbește-te și ai grijă de lădița cu nuci.

- Voi veni cu ea în brațe ca să o arăt prietenilor tăi. Să vadă toți ce mărinimos ești

- Eu sunt Marele Rinocroc! Așa să faci! se bucură Marele Rinocroc.

Apoi le porunci celor două neveste:

- Eu sunt Marele Rinocroc! Voi stați la ușă și pândiți să nu se întâmple ceva lădiței mele cu nuci!

Apoi plecă plin de sine că o îmblânzise pe Lăcrămioara și bucuros că se poate mândri în fața supușilor săi cu o nevestică tânără și frumoasă.

Rămasă singură, Lăcrămioara deschise lădița ca să se încredințeze că nucile de aur sunt acolo. Străluceau în toată splendoarea lor! Puteau ele să o elibereze din ghearele Marelui Rinocroc, cel mai înfiorător dintre toți dușmanii? închise lădița și îmbrăcă oftând rochia albă de mireasă. Își prinse pe cap cununița cu flori. Puțin îi păsa dacă îi stă bine sau rău. Altă dată, când îmbrăca o rochie nouă se învârtea și se răsucea în oglindă. Dar atunci era fericită! Acum fratele ei fusese rănit de dușmani și poate că nu scăpase din ghearele lor. Mulți Floridori fuseseră prinși și târâți în neagra sclavie. Iar soarta ei era și mai groaznică. Ultima speranță era ajutorul prietenilor! Și dacă nu vor reuși, de bună seamă că va alege moartea! Cu aceste gânduri, Lăcrămioara se hotărî să coboare în sala unde era așteptată de Rinocroci. Corcodel, Gogonel și Zăhărel îi scriseseră în bilețelul adus de porumbel că vor fi lângă ea. Inima îi bătea să se spargă. Se temea pentru cei trei copii. Era greu de crezut că ar putea pătrunde niște Floridori în Palatul plin de Rinocroci. Și ea era păzită de cele două neveste ale Marelui Rinocroc. Când ajunse în sala mare, Lăcrămioara își stăpâni plânsul. Era îngrozită. Cornurile negre de Rinocroci erau ațintite asupra ei. Și zeci de ochi roșii, veninoși. Ea strângea lădița la piept și nu știa pe unde ar fi putut să fugă. Burtosul, cum îi spunea ea Marelui Rinocroc îi întinse laba.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Nu te teme! Aceștia sunt supușii și prietenii mei care vor fi și ai tăi de acum înainte. Arată-le lădița cu nucile de aur, cadoul meu de nuntă!

Rinocrocii se strânseră curioși în jurul fetei. Ochii lor trădau lăcomia. Burtosul îi atinse brațul ca să ia lădița. Atunci Lăcrămioara își aminti mesajul celor trei prieteni. Se grăbi să deschidă lădița și aruncă nucile pe jos.

- Ce faci proasto? Zbieră Marele Rinocroc, uitând să mai strige că el e Marele Rinocroc.

Nucile se rostogoliră pe pardoseală. Rinocrocii se repeziră să le culeagă. Burtosul se aplecase și în patru labe își căuta nucile. Numai că multe dintre ele se spărseseră sub picioarele grele ale Rinocrocilor lacomi să le fure. Lăcrămioara văzu în sfârșit ce ascundeau nucile de aur. O mulțime de puricei, spaima Rinocrocilor ieșeau din nucile sparte, căutându-și victimele! Se făcu o învălmășeală! Săreau Rinocrocii îngroziți! Înțepăturile erau foarte dureroase și se scuturau înnebuniți ca să scape de atacatori. Unii care furaseră nuci și le ascundeau sub caftane, se zvârcoleau urlând. Puricii ieșeau cu miile din nuci și le împungeau pielea moale de pe pântece. La așa ceva nu se așteptau Rinocrocii! Nimeni nu mai avea grija Lăcrămioarei. Marele Rinocroc se tăvălea în Piața Coloanelor. Fata o luă la fugă dar se trezi înconjurată de trei pui de Rinocroci.

- Lăsați-mă în pace, urâților! strigă ea.

Unul din ei își trase cornul din frunte.

- Corcodel! Îl recunoscu Lăcrămioara bucuroasă. Voi sunteți?

- Toți trei suntem aici! Ne-am mascat ca să putem pătrunde în Palat. Să fugim cât mai repede!

Ieșiră nestingheriți din Palat. Rinocrocii fugiseră la lac și așa împodobiți cum veniseră la nuntă, se aruncară în apă ca să înece puricii veninoși!

O trăsurică trasă de un căluț voinic aștepta în grădina din spatele Palatului. Se urcară toți patru și căluțul o porni la trap spre cărările pădurii. Se auzeau răcnetele Rinocrocilor păcăliți dar acum Lăcrămioara și prietenii ei erau departe. Băieții își scoseseră costumele de Rinocroci.

- Ne-au fost de mare folos, spuse Corcodel.

- A cui a fost ideea? Întrebă Lăcrămioara.

- A lui Gogonel. L-a lăudat și Floridor Cel Înțelept.

Gogonel se înroșise de plăcere.

- Moș Croitorel ne-a făcut costumele, vorbi el cu modestie.

- Nu v-aș fi deosebit de Rinocrocii adevărați.

- Ți-a fost teamă Lăcrămioara, că nu ne vom ține de cuvânt?

- Dragii mei prieteni, nu-mi vine nici acum să cred că am scăpat din ghearele Rinocrocului Burtos. Dar cum ați pus nucile cu purici în locul celor adevărate?

- Zăhărel a aflat unde ținea Rinocrocul lădița cu nucile de aur. I-a arăta locul un șoricel prieten. Pe urmă am rugat-o pe Caracatița cea Bătrână de sub temelia Palatului să ne arate un drum secret săpat de ea. Așa am intrat înăuntru. Noaptea am schimbat nucile. Pe cele false le-au pregătit prietenele tale, Lăcrămioara. Tot un șoricel ne-a făcut rost de o pereche de purici veninoși și fetele i-au crescut sub un clopot de sticlă de s-au înmulțit cu miile! Ne spusese nouă Floridor Înțeleptul că puriceii le vin de hac Rinocrocilor!

- Cum mai urla Burtosul! Râdea Lăcrămioara.

Dar deodată pe chipul frumos al fetei se așternu întristarea. Se gândi la fratele ei și la ceilalți prieteni prinși de Rinocroci. Copiii înțeleseseră durerea fetei și o liniștiră.

- Mărgărit trăiește, Lăcrămioara. L-au adus cerbii la noi, pe vârful muntelui. Fructele de Soriflor, plantă descoperită de Savantul Busuioc îl vor însănătoși în curând. Ele sunt speranța noastră pentru zilele când ni se vor termina proviziile!

- Ce bucurie mare mi-ați făcut, copii! Și fata îi sărută. Abia aștept să ajung la ai noștri!

- Acțiunea noastră a avut succes. Am salvat-o pe Lăcrămioara și avem la noi și nucile de aur, darul strămoșilor noștri, se bucurau copiii.

- Iar eu am lădița de aur. Nu puteam să o las Burtosului. Am ascuns-o în vălul de mireasă. Priviți-o!

Lăcrămioara scoase la iveală, lădița strălucitoare cu însemnele de preț ale neamului viteaz căruia îi aparținea.

- Lăcrămioara, ce fată înțeleaptă ești! Noi uitasem de lădiță. Ne era gândul numai la eliberarea ta.

- Să așezăm nucile adevărate în lădița lor. Va fi darul nostru făcut obștii. I-o vom înmâna Floridorului Cel Înțelept.

Când ajunseră la tabăra de pe munte, le ieșiră în întâmpinare toți Floridorii. O îmbrățișară pe Lăcrămioara iar pe cei trei băieți îi purtară pe sus până la coliba Înțeleptului. Duceau cu ei lădița cu nucile de aur. Bătrânul Floridor îi sărută părintește și se bucură că au reușit să se întoarcă cu bine salvând-o pe Lăcrămioara. Iar lădița cu nuci o ascunseră în  crăpătura unei stânci până în ziua victoriei împotriva Rinocrocilor.


 

10. BĂTĂLIA

 

Trecuse toamna și o iarnă grea cum nu mai fusese niciodată, bătea la ușă. Floridorii se adăpostiseră în încăperile mari ale Peșterii Calde din inima Munților Albaștri. Izvoarele calde izvorâte din adâncurile întunecate ale pământului se scurgeau prin peșteră, încălzindu-i pereții.

Rinocrocilor le era greu iarna, le înghețau cornurile și vârfurile cozilor. Așa își pierdeau o parte din puteri. Nu aflaseră secretul Casei Soarelui și nu observaseră să dispăruseră de mult fagurii de lumină și de căldură.

Floridorii coborau tot mai des din munți și-i hărțuiau pe cotropitori. Din cauza lăcomiei și nechibzuinței rămăseseră cu puține provizii să înfrunte iarna. Și șobolanii fuseseră alungați. Rinocrocii nu mai aveau pradă de împărțit. Dar foștii prieteni, șobolanii nu se lăsau ușor păcăliți. Furau cât puteau din ultimele provizii ale Rinocrocilor.

Într-o noapte geroasă, Rinocrocii care păzeau Hambarele Mari, părăsiră locurile de pază pentru a se încălzi în căsuțele din apropiere. Încă nu răsărise luna. La adăpostul întunericului, mai mulți Floridori au descuiat Hambarele și au încărcat toți sacii cu grâne, mălai și făină în săniuțele trase de căluții lor voinici. Vuietul viscolului îi împiedicau pe Rinocroci să deslușească zgomotele de afară. Când s-au dezmeticit, Floridorii erau departe cu provizii cu tot! Și erau proviziile cele mai importante și de neînlocuit! Nu puteau renunța la ele. Furia Marelui Rinocroc nu mai avea margini. Cornul cel mare se umflase de atâta venin. I-ar fi stropșit cu el pe paznicii păcăliți dar se temea că nu va mai avea soldați cu care să-i distrugă pe Floridori. De când îi scăpase Lăcrămioara și odată cu ea pierduse lădița cu nucile de aur, alt plan nu mai avea decât să scape de toți Floridorii.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Trebuie să-i pedepsim pe Floridori, o dată pentru totdeauna!

Și se urni o armată numeroasă în căutarea Floridorilor. Urmele duceau la Strâmtoarea Caprelor, un loc îngust între doi munți drepți ca doi străjeri de țară. Rinocrocii trimiși în recunoaștere s-au întors cu vești bune. Au văzut doar câțiva Floridori care păzeau săniile cu grâne în așteptarea căluților care cărau sacii pe potecile înguste și alunecoase. Plapuma de zăpadă era groasă și urcușul se făcea anevoie.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Proviziile vor fi din nou ale noastre! Prindeți-i pe Floridori!

Armata de Rinocroci își strânse rândurile și se târî prin strâmtoare. Floridorii dispăruseră. Parcă îi înghițiseră nămeții. Lăsaseră sacii cu grâne pe zăpadă. Cu urlete de izbândă, Rinocrocii se aruncară asupra pradei. Cei din primele rânduri înșfăcau sacii grei dar nu știau încotro să o apuce ca să ascundă proviziile prețioase. Din spate veneau alte namile hămesite care vroiau să-și ia prada. Cei care apucau câte ceva nu vroiau să renunțe la pradă. Și trăgeau de sacii grei cu ghearele. Se făcuse învălmășeală. De atâta hărțuială, sacii plesniră și furia Rinocrocilor nu fu mică! În saci nu erau râvnitele boabe aurii de grâu și porumb, nici făina dulce sau mălaiul gustos, ci pietre și pietricele, nisip și cenușă! Și asta nu era toată păcăleala! Se auzi deodată un zgomot asurzitor! Din vârful muntelui, Floridorii porniseră o avalanșă înspăimântătoare. Zăpadă și gheață în bulgări uriași se rostogoleau cu mare vuiet la vale trăgând cu ei bucăți de stânca. Armata Rinocrocilor, cât încăpuse între munți nu mai avea scăpare! Marele Rinocroc care rămăsese la intrarea în strâmtoare își văzu soldații înghițiți în câteva clipe de muntele de zăpadă. Și cei din capul coloanei care mai scăpaseră erau sortiți înghețului, fiindcă drumul de întoarcere fusese definitiv închis de stâncile prăbușite.

Marele Rinocroc se întoarse în cetate cu coada între picioare. Floridorii își bătuseră joc de el și-i nimiciseră jumătate din armată! Îi luaseră și proviziile pentru iarnă!

Era greu să stăpânești o țară cu o armată înjumătățită și flămândă. Și mai erau și sclavii care îi urau de moarte și nu se supuneau de bună voie poruncilor stăpânilor. Însăși vremea le era protivnică cotropitorilor. Iarna se lungea și hambarele erau goale.

Ceasul pieirii Rinocrocilor se apropia. În Valea Cartofilor, Floridorii pregătiseră capcanele. Acestea erau niște gropi adânci și mari pe care le săpaseră mai demult cu ajutorul cârtițelor prietene. Peste gropi puseseră crengi uscate și zăpada astupase totul. Câmpia era o întindere albă. Veni o noapte cu ceață. Atunci cineva dădu alarma.

- Primejdie! Vin Floridorii!

- De unde?

- Dinspre Valea Cartofilor!

Într-adevăr, în depărtare se zăreau luminițe mișcându-se ca și cum se apropia armata Floridorilor.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Să meargă sclavii înainte! Dacă Floridorii au pus capcane, atunci ei vor muri primii!

- Ce înțelept ești Mare Rinocroc! Îl lingușeau Rinocrocii.

Sclavii fură împinși înainte și trecură peste gropi. Podul de crengi și zăpadă rezistase la greutatea nu prea mare a lor. Luminile se zăreau prin ceață parcă apropiindu-se amenințătoare.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Nimiciți-i pe Floridori ordonă căpetenia.

Ceața se lăsase tot mai jos. Porni grohăind primul rând. Crengile uscate trosniră și Rinocrocii se prăvăliră în gropi. Rândurile din spate pățiră la fel. Nu se vedea ce se întâmplă. Zăpăceala era și mai mare din cauza sclavilor care de dincolo de gropi îi loveau pe Rinocroci cu bulgări de gheață. Rinocrocii zbierau și se aruncau nebunește înainte și nimereau în șanțurile adânci cu apă înghețată. Când ultimele rânduri se dezmeticiră și o luară înapoi la fugă, zeci de săgeți îi loviră.

- Floridorii! Zbierau Rinocrocii.

Și atunci dezordinea și dezastrul fu de nedescris! Rinocrocii se băteau între ei pe viață și pe moarte. Cei din față nu puteau să fugă din cauza celor care erau într-adevăr împinși de Floridorii care coborâseră din munți. Ceața îi împiedica pe Rinocroci să-și vadă dușmanii și spaima îi făcea să se lovească între ei. Până dimineață bătălia se sfârși. Câmpul era plin de Rinocroci înghețați. Nici Marele Rinocroc nu a avut o soartă mai blândă. Un viscol puternic a acoperit cu zăpadă gropile în care căzuse armata sa. Nu se știe dacă a mai scăpat vreun Rinocroc. Și chiar dacă a scăpat, apoi nimeni n-a mai văzut de atunci vreunul în Floridoria!

Și s-au întors Floridorii la căsuțele lor și au dat drumul la Casa Soarelui. Când nu se sfârșise iarna, în Floridoria era primăvară.

Și acum dacă treceți prin această țară, o să-l găsiți pe Floridor Cel Înțelept în Palatul Înțelepciunii, iar de Fir de Busuioc, Savantul în grădiniță între trandafirii lui nemaipomenit de frumoși și o să vă servească cu fructe de Soriflor, de o să vă simțiți puternici și viteji ca Floridorii. Mă întrebați de cei trei prieteni, Corcodel, Gogonel și Zăhărel? Mai sunt încă la școală ca și Merișor și Ghiocel. Lăcrămioara scrie povești pentru copii. Florina are un alt pui de căprioară.

În țara Floridorilor e mereu sărbătoare. Acum s-au copt pepenii, dar puteți să mergeți când se coc strugurii sau portocalele sau merele sau cireșele. Depinde ce vă place mai mult!