Cuprins

 

9. NUCILE CU PURICI

 

Nunta Marelui Rinocroc cu Lăcrămioara era hotărâtă. Biata fată vărsa râuri de lacrimi în zadar. În noaptea dinaintea nunții, Lăcramioaa își pierduse speranța că va fi salvată de Floridori. Nu știa că Zăharel, Corcodel și Gogonel erau hotărâți să o elibereze din turnul n care era închisă.

Până la răsăritul soarelui, mai rămăseseră câteva ore. Deodată la fereastra se auzi un fâlfâit de aripi. Lăcrămioara se repezi să deschidă geamul. Rinocrocii puseseră gratii la toate ferestrele Palatului în care locuia acum Marele Rinocroc. Dar porumbelul mesager trimis de cei trei băieți curajoși, își vârî căpșorul printre ele și-i lăsă fetei un bilețel. Lăcrămioara luă scrisorica și cu inima plină de speranță citi:

„Lăcrămioara, nu-ți pierde curajul. Mâine vei fi liberă. Cere ca dar de nunta lădița cu nuci de aur. Când pornește nunta din castel arunca nucile. Vom fi lângă tine.”

C.G.Z.

 

Lăcrămioara citi de câteva ori biletul și îl învăță pe dinafară. Apoi îl dădu unui șoricel prieten care-i ținuse de urat cât fusese întemnițată. Codiță, fiindcă el era, îl roase cu plăcere, până nu mai rămase nimic.

Răsări soarele. Rinocrocii se grăbeau cu nunta. Două din nevestele Marelui Rinocroc, împopoțonate pentru nunta bărbatului lor cu Lăcrămioara îi aduceau rochia de mireasă. Lacome și ciudoase pe fata frumoasă și gingașă furaseră din pietrele scumpe care împodobeau rochia.

- Ați furat pietrele scumpe! țipa Lăcrămioara. Dacă vreți să nu vă pârăsc bărbatului vostru, mergeți de grabă și spuneți-i că nu îmbrac rochia de mireasă dacă nu-mi aduce ca dar de nuntă lădița cu nuci de aur.

- Lădița cu nuci de aur este a stăpânului nostru. El a luat-o de la Floridorii tăi cei piperniciți.

- Dacă nu-l convingeți să-mi dăruiască lădița, atunci îi arăt cum lipsesc diamantele de pe rochia de mireasă. Acum ieșiți și alergați la stăpânul vostru!

Nevestele Marelui Rinocroc ieșiră furioase. N-aveau de ales.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Unde e Lăcrămioara? De ce nu o aduceți în rochia de mireasa? Oaspeții încep să sosească.

- Stăpâne, fata Floridorilor nu vrea să îmbrace rochia de mireasă dacă nu-i faci un dar de nuntă.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Ce dar vrea? spuse îmblânzit Rinocrocul, gândindu-se că aăa ar putea să-și îmbuneze aleasa.

- Lădița cu nucile de aur!

Marele Rinocroc nu s-ar fi despărțit niciodată de lădița prețioasă, dar dorința fetei nu i se părea un pericol pentru comoara lui. După legea Rinocrocilor, odată ce i-ar fi devenit soție, toate bunurile le lua soțul. Foarte ușor, lădița era tot a lui. Marele Rinocroc râse în sinea lui la gândul că o păcălește pe Lăcrămioara.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Dacă asta vrea, atunci i-o voi duce chiar eu.

Nerăbdător să-și arate mireasa oaspeților, deschise dulapul în care ținea lădița cu nucile de aur. Luminile pietrelor scumpe incrustate pe capacul de aur îi încântară ochii. Nucile străluceau și mai mult. Cu părere de rău că se va despărți de lădița lui chiar și o zi, Rinocrocul urcă în turnul în care o închisese pe Lăcrămioara. Fata așteptase darul. Rochia zăcea aruncată într-un colț al încăperii. Cele două neveste o priveau rânjind. Ce-ar mai fi împuns-o ele cu cornul pe mofturoasa asta! Se temeau de Marele Rinocroc și de cornul lui veninos.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Acum poți să fi mulțumit de mine frumoasa mea! Uite ți-am adus cadoul dorit, lădița cu nucile de aur!

Lăcrămioara se îmbună dintr-odată și luă lădița cu nucile de aur din brațele hidoase ale Rinocrocului.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Ai să te îmbraci cu rochia de mireasă?

- Da, acum am să o îmbrac.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Grăbește-te, porumbițo, că am întârziat petrecerea. Oaspeții sunt nerăbdători să petreacă și să se înfrupte din bucatele anume pregătite pentru ei. Și voi ce stați? țipă la cele două neveste.

Arătările își încurcau neîndemânatice cozile lungi și solzoase. Lăcrămioara nu le putu primi lângă ea. Îi era groază de labele reci cu gheare ascuțite. Așa împodobite cum erau cu mărgele strălucitoare furate de la fetele Floridoriei și atârnate de cornurile negre, păreau și mai fioroase.

- Burtosule, spune-le nevestelor tale să mă lase în pace. Fii fără grijă, acum că mi-ai dăruit lădița cu nucile de aur, mă voi supune puterii tale, se prefăcu Lăcrămioara mulțumită și ascultătoare.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Bine, frumoasa mea, te aștept cu oaspeții. Grăbește-te și ai grijă de lădița cu nuci.

- Voi veni cu ea în brațe ca să o arăt prietenilor tăi. Să vadă toți ce mărinimos ești

- Eu sunt Marele Rinocroc! Așa să faci! se bucură Marele Rinocroc.

Apoi le porunci celor două neveste:

- Eu sunt Marele Rinocroc! Voi stați la ușă și pândiți să nu se întâmple ceva lădiței mele cu nuci!

Apoi plecă plin de sine că o îmblânzise pe Lăcrămioara și bucuros că se poate mândri în fața supușilor săi cu o nevestică tânără și frumoasă.

Rămasă singură, Lăcrămioara deschise lădița ca să se încredințeze că nucile de aur sunt acolo. Străluceau în toată splendoarea lor! Puteau ele să o elibereze din ghearele Marelui Rinocroc, cel mai înfiorător dintre toți dușmanii? închise lădița și îmbrăcă oftând rochia albă de mireasă. Își prinse pe cap cununița cu flori. Puțin îi păsa dacă îi stă bine sau rău. Altă dată, când îmbrăca o rochie nouă se învârtea și se răsucea în oglindă. Dar atunci era fericită! Acum fratele ei fusese rănit de dușmani și poate că nu scăpase din ghearele lor. Mulți Floridori fuseseră prinși și târâți în neagra sclavie. Iar soarta ei era și mai groaznică. Ultima speranță era ajutorul prietenilor! Și dacă nu vor reuși, de bună seamă că va alege moartea! Cu aceste gânduri, Lăcrămioara se hotărî să coboare în sala unde era așteptată de Rinocroci. Corcodel, Gogonel și Zăhărel îi scriseseră în bilețelul adus de porumbel că vor fi lângă ea. Inima îi bătea să se spargă. Se temea pentru cei trei copii. Era greu de crezut că ar putea pătrunde niște Floridori în Palatul plin de Rinocroci. Și ea era păzită de cele două neveste ale Marelui Rinocroc. Când ajunse în sala mare, Lăcrămioara își stăpâni plânsul. Era îngrozită. Cornurile negre de Rinocroci erau ațintite asupra ei. Și zeci de ochi roșii, veninoși. Ea strângea lădița la piept și nu știa pe unde ar fi putut să fugă. Burtosul, cum îi spunea ea Marelui Rinocroc îi întinse laba.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Nu te teme! Aceștia sunt supușii și prietenii mei care vor fi și ai tăi de acum înainte. Arată-le lădița cu nucile de aur, cadoul meu de nuntă!

Rinocrocii se strânseră curioși în jurul fetei. Ochii lor trădau lăcomia. Burtosul îi atinse brațul ca să ia lădița. Atunci Lăcrămioara își aminti mesajul celor trei prieteni. Se grăbi să deschidă lădița și aruncă nucile pe jos.

- Ce faci proasto? Zbieră Marele Rinocroc, uitând să mai strige că el e Marele Rinocroc.

Nucile se rostogoliră pe pardoseală. Rinocrocii se repeziră să le culeagă. Burtosul se aplecase și în patru labe își căuta nucile. Numai că multe dintre ele se spărseseră sub picioarele grele ale Rinocrocilor lacomi să le fure. Lăcrămioara văzu în sfârșit ce ascundeau nucile de aur. O mulțime de puricei, spaima Rinocrocilor ieșeau din nucile sparte, căutându-și victimele! Se făcu o învălmășeală! Săreau Rinocrocii îngroziți! Înțepăturile erau foarte dureroase și se scuturau înnebuniți ca să scape de atacatori. Unii care furaseră nuci și le ascundeau sub caftane, se zvârcoleau urlând. Puricii ieșeau cu miile din nuci și le împungeau pielea moale de pe pântece. La așa ceva nu se așteptau Rinocrocii! Nimeni nu mai avea grija Lăcrămioarei. Marele Rinocroc se tăvălea în Piața Coloanelor. Fata o luă la fugă dar se trezi înconjurată de trei pui de Rinocroci.

- Lăsați-mă în pace, urâților! strigă ea.

Unul din ei își trase cornul din frunte.

- Corcodel! Îl recunoscu Lăcrămioara bucuroasă. Voi sunteți?

- Toți trei suntem aici! Ne-am mascat ca să putem pătrunde în Palat. Să fugim cât mai repede!

Ieșiră nestingheriți din Palat. Rinocrocii fugiseră la lac și așa împodobiți cum veniseră la nuntă, se aruncară în apă ca să înece puricii veninoși!

O trăsurică trasă de un căluț voinic aștepta în grădina din spatele Palatului. Se urcară toți patru și căluțul o porni la trap spre cărările pădurii. Se auzeau răcnetele Rinocrocilor păcăliți dar acum Lăcrămioara și prietenii ei erau departe. Băieții își scoseseră costumele de Rinocroci.

- Ne-au fost de mare folos, spuse Corcodel.

- A cui a fost ideea? Întrebă Lăcrămioara.

- A lui Gogonel. L-a lăudat și Floridor Cel Înțelept.

Gogonel se înroșise de plăcere.

- Moș Croitorel ne-a făcut costumele, vorbi el cu modestie.

- Nu v-aș fi deosebit de Rinocrocii adevărați.

- Ți-a fost teamă Lăcrămioara, că nu ne vom ține de cuvânt?

- Dragii mei prieteni, nu-mi vine nici acum să cred că am scăpat din ghearele Rinocrocului Burtos. Dar cum ați pus nucile cu purici în locul celor adevărate?

- Zăhărel a aflat unde ținea Rinocrocul lădița cu nucile de aur. I-a arăta locul un șoricel prieten. Pe urmă am rugat-o pe Caracatița cea Bătrână de sub temelia Palatului să ne arate un drum secret săpat de ea. Așa am intrat înăuntru. Noaptea am schimbat nucile. Pe cele false le-au pregătit prietenele tale, Lăcrămioara. Tot un șoricel ne-a făcut rost de o pereche de purici veninoși și fetele i-au crescut sub un clopot de sticlă de s-au înmulțit cu miile! Ne spusese nouă Floridor Înțeleptul că puriceii le vin de hac Rinocrocilor!

- Cum mai urla Burtosul! Râdea Lăcrămioara.

Dar deodată pe chipul frumos al fetei se așternu întristarea. Se gândi la fratele ei și la ceilalți prieteni prinși de Rinocroci. Copiii înțeleseseră durerea fetei și o liniștiră.

- Mărgărit trăiește, Lăcrămioara. L-au adus cerbii la noi, pe vârful muntelui. Fructele de Soriflor, plantă descoperită de Savantul Busuioc îl vor însănătoși în curând. Ele sunt speranța noastră pentru zilele când ni se vor termina proviziile!

- Ce bucurie mare mi-ați făcut, copii! Și fata îi sărută. Abia aștept să ajung la ai noștri!

- Acțiunea noastră a avut succes. Am salvat-o pe Lăcrămioara și avem la noi și nucile de aur, darul strămoșilor noștri, se bucurau copiii.

- Iar eu am lădița de aur. Nu puteam să o las Burtosului. Am ascuns-o în vălul de mireasă. Priviți-o!

Lăcrămioara scoase la iveală, lădița strălucitoare cu însemnele de preț ale neamului viteaz căruia îi aparținea.

- Lăcrămioara, ce fată înțeleaptă ești! Noi uitasem de lădiță. Ne era gândul numai la eliberarea ta.

- Să așezăm nucile adevărate în lădița lor. Va fi darul nostru făcut obștii. I-o vom înmâna Floridorului Cel Înțelept.

Când ajunseră la tabăra de pe munte, le ieșiră în întâmpinare toți Floridorii. O îmbrățișară pe Lăcrămioara iar pe cei trei băieți îi purtară pe sus până la coliba Înțeleptului. Duceau cu ei lădița cu nucile de aur. Bătrânul Floridor îi sărută părintește și se bucură că au reușit să se întoarcă cu bine salvând-o pe Lăcrămioara. Iar lădița cu nuci o ascunseră în  crăpătura unei stânci până în ziua victoriei împotriva Rinocrocilor.