Cuprins

 

8. GHIOCEL ȘI MERIȘOR

  

În acest timp începu acțiunea altor doi băieți îndrăzneți, Ghiocel și Merișor. Ei trebuiau să aducă pământul de grădină atât de necesar semințelor de Soriflor să rodească pe platoul munților.

La adăpostul nopții, cei doi băieți au coborât panta muntelui pentru a aduce pământ roditor din Valea Cartofilor. Mergeau încet ascultând zgomotele pădurii. Vântul suspina continuu printre crengile copacilor, păsărelele înălțau din când în când glasuri sperioase, animalele de pradă porneau după vânat. Cu cât se apropiau de cetate, primejdia creștea, fiindcă Rinocrocii păzeau toate drumurile. Un tufiș mișcător, un bolovan în mijlocul unei poteci, un ciot de o formă ciudată, erau tot atâția Rinocroci ascunși în tufișurile dese, în iarba înaltă, după copacii mai groși. Ghiocel și Merișor aveau ochi ageri și urechi bune. Nu le scăpau nici o ascunzătoare de-a Rinocrocilor și nici vreun zgomot suspect. Ocoleau cu băgare de seamă locurile primejdioase. Nu ar mai fi fost mult până la Valea Cartofilor, dar nu se putea trece de mulțimea armatei fioroase care pândea în pădure. Floridorii știau asta și puseseră la cale un șiretlic. Un râu de munte, vijelios curgea la vale. Din când în când, ducea cu el câte un copac cu ramuri bogate rupt din rădăcini, de ape sau vânturi puternice. Nici un Rinocroc nu ar fi putut să stăvilească cursul năvalnic al râului și apoi se și fereau de astfel de ape. Le plăceau bălțile și lacurile cu ape calde și liniștitoare. Așa ca râul era singurul drum nepăzit. Iar Ghiocel și Merișor ascunși între crengile unui copac plutitor ajunseră cu bine în Valea Cartofilor unde era pământul cel mai fertil.

Fără să ia în seamă hainele ude, se târâră printre cuiburile de cartofi și cu ajutorul unor lopățele anume pregătite își umplură trăistuțele cu pământul roditor. Soarele nu răsărise încă și ei trebuiau să se grăbească ca să nu cadă în ghearele Rinocrocilor. Dar drumul de întoarcere era cel mai greu. Râul nu putea să-i mai ajute.

- Nu cred că ne putem întoarce amândoi, vorbi Merișor. Pădurea e plină de dușmani. Dacă ne prind, se duce speranța noastră și a fraților noștri. Semințele vor muri fără pământ bun.

- La fel gândesc și eu, spuse cu tristețe Ghiocel.

- Eu am o idee! Spuse Merișor.

- Cred că ne gândim amândoi la același lucru.

- Dacă e aceeași idee, atunci eu voi rămâne și tu vei duce pământul fertil la tabăra noastră din vârful muntelui.

- N-aș vrea să ne despărțim, dar îmi dau seama că numai unul poate duce pământul. Și aș vrea ca tu să fii acela!

- Prietene bun, hotărârea e luată. Nu e timp de discuții. Ia și traista mea. Nu-ți va fi ușor să duci o greutate de două ori mai mare! Eu îi voi face pe Rinocroci să iasă din ascunzătorile lor. Le voi scoate sufletul până mă vor prinde. Când se vor dezmetici, tu vei fi departe!

Prietenii se îmbrățișară. Erau doi copii frumoși cu ochii luminoși și inimile curate. Ei îl rugaseră pe bătrânul Floridor Cel Înțelept să-i lase să aducă pământ pentru semințele de Soriflor. Copiii își iubeau țara la fel ca și părinții lor. Merișor îi dădu trăistuța lui Ghiocel.

- Așteaptă aici până fac eu tărăboi. Când vor fugi toți după mine, pleci! Să nu te uiți înapoi, îmi făgăduiești, Ghiocel?

- Îți făgăduiesc, Merișor. Și îți mai făgăduiesc că voi duce pământul la ai noștri. Și ne vom întoarce să te eliberăm, Merișor!

Se despărțiră cu lacrimi în ochi. Merișor se strecură până la marginea ogorului, îndepărtându-se de prietenul său. Pământul i se lipise de haine, de obraji. Ghiocel rămase într-o adâncitură de la rădăcina unui nuc.

- Hei, Rinocrocilor, unde v-ați ascuns, începu să strige cât putea de tare Merișor. Vin Floridorii asupra voastră! Niciunul nu o să scăpați!

Într-un copac era o toacă. O foloseau Floridorii când îi chemau la masă pe lucrătorii din pădure. Merișor se urcă în pom și începu să bată cu putere. Se auzea până departe. Rinocrocii ieșeau din ascunzători. Alergau furioși spre marginea pădurii, părăsindu-și locurile de pândă.

- Alarmă, alarmă! Am văzut Floridori! Strigau Rinocrocii.

- Să-i prindem, să-i prindem! Se înfierbântau dușmanii.

Merișor alerga pe câmpul de cartofi. Se luară toți după el. Ghiocel văzu turma de Rinocroci cum alerga grohăind după Merișor. Ieși cu grijă din ascunzătoare, o porni pe una din cărările rămase nepăzite. Când Merișor fu prins de Rinocroci, Ghiocel era departe. Se auzeau urletele de izbândă, Ghiocel își plânse prietenul. Cât de mult îi ura pe dușmani! Își șterse lacrimile și o porni spre tabără. Povara din suflet îi părea tare grea.

Când au aflat Floridorii de fapta curajoasă a lui Merișor, îndârjirea lor a crescut și mai mult. Au luat pământul adus de Ghiocel și au făcut o brazdă pentru cele două semințe prețioase. Tot aurul din lume nu valora cât ele! Le-au sădit cu grijă și le-au ferit de vânturile puternice punând pădurea strajă și zid în calea lor. Și au săpat în jurul lor gropi pe care le-au umplut cu apă limpede de la izvoare. Ochiurile de apă străluceau ca niște oglinzi în bătaia soarelui și revărsau lumină asupra semințelor. Le dădeau astfel mai multă căldură ca să încolțească repede.