Cuprins

 

7. SEMINȚELE DE SORIFLOR

 

Când au năvălit Rinocrocii, în miez de noapte, Savantul Fir de Busuioc era în laboratorul său de sub pământ și nu a auzit Clopotul cel Mare din Foișor. Zadarnic îl strigară vecinii și bătură la ușa căsuței sale. Busuioc n-avea ochi și urechi decât pentru experiențele lui. Reușise în sfârșit, după ani de trudă, să obțină semințele unei plante miraculoase ale cărei fructe, singure puteau întreține viața. O plantă pitică cu fructe roșii ca sângele, dătătoare de viață și putere, care creștea oriunde, în grădinile însorite sau pe vârful muntelui în bătaia vântului! Bobițele zemoase țineau de foame flămânzilor și de sete însetaților, alinau durerea bolnavilor și le aduceau vindecarea, erau laptele hrănitor al pruncilor, puterea voinicilor! O numise Soriflor, de la soare și de Floridoria.

Într-un târziu când mijeau zorile – Surorile și Floridorii erau departe în munți, iar Rinocrocii puneau stăpânire de Floridoria, Savantul Busuioc, își părăsi cu părere de rău laboratorul. Ieși în grădină ca să se odihnească pe banca dintre trandafirii proaspeți în prag de dimineață. Dar nu apucă să facă decât câțiva pași prin iarba înrourată, că asupra lui năvăliră două arătări înspăimântătoare care printre grohăituri puternice scoteau cuvinte de ocară la adresa Floridorilor.

- Ce căutați în grădina mea? Protestase Savantul. Ați călcat peste florile mele! Cum îndrăzniți să faceți această fărădelege?

- Groh, groh,groh, am pus mâna pe tine, Floridor nerușinat! Îndrăznești să vorbești în fața noastră? S-a zis cu tine, dacă mai scoți o vorbă!

În zadar se zbătea Savantul Busuioc ca să scape! Rinocrocii aveau ghearele lungi care sfâșiau.

- Lăsați-mă! Cum îndrăzniți să dați năvală în țara noastră, cotropitorilor! Nu se lăsă Busuioc.

Rinocrocii îl târâră în Piața Coloanelor unde duceau prada și prizonierii Floridori care nu reușiseră să fugă. Erau mame cu copilașii în brațe, bătrâni și tineri care locuiau la hotarele țării și fuseseră prinși ușor de năvălitori. Acum stăteau legați cu lanțuri groase și păziți de Rinocrocii soldați. Copilașii plângeau speriați. Celor mici de tot le era foame și sete. Mamele cereau cu lacrimi în ochi apă pentru ei dar nimeni și nimic nu-i putea îmbuna pe Rinocroci. Busuioc era legat cu cei cărora le era hărăzită sclavia. Lângă el plângea Lăcrămioara firavă și gingașă ca florile al căror nume îl purta.

- Lăcrămioara, cum te-au prins? O întrebă Savantul.

- Duceam fratelui meu mantia cea groasă pe care o uitase acasă. Mă temeam că noaptea lângă apă este frig și Mărgărit este încă un copil. Nici nu ajunsesem bine la porțile cele groase, când am auzit că dau năvală Rinocrocii. N-am avut timp să fug și gândul meu era la cei doi băieți curajoși care se luptau cu dușmanii. Mărgărit și Stejărel au rămas acolo lângă porți. Poate că Rinocrocii i-au ucis.

Busuioc o încurajă.

- Poate că fratele tău și Stejărel sunt numai răniți și Floridorii îi vor salva. Mai sunt și cerbii prinți ai pădurii și prieteni buni de-ai noștri care pot să-i ducă sus pe munte departe de orice primejdie. Am la mine cinci semințe ale unei plante iubitoare de viață care vindecă rănile cele mai adânci și mai rele. Oh, de-aș putea să le trimit Floridorilor! Atunci nu s-ar mai teme de Rinocroci! Puterea și rezistența noastră ar fi înzecită!

Începură să bată tobele. Rinocrocii își împinseră burțile înainte și-și scuturară cozile. Se auzeau plesniturile solzilor tari. Era salutul lor în fața Marelui Rinocroc. Acesta era purtat de sclavi pe un tron de argint. Pocnetele cozilor și bătăile tobelor încetară. Marele Rinocroc zbieră:

- Eu sunt Marele Rinocroc! De acum înainte aceasta este țara mea și Floridorii, sclavii mei! Să fie clar, că asta e țara mea și cei care nu mi se supun vor fi aspru pedepsiți! Aduceți-mi prada de război!

Soldații îi aduseră coșuri mari cu unt, miere, caș dulce, pepeni uriași, struguri zemoși, mere aurii. Alte coșuri erau pline cu lucruri de preț scoase din căsuțele Floridorilor. Cusături și covoare, haine de sărbătoare, voaluri ca spuma mării, coronițe cu safire și peruzele pe care fetele le purtau în zilele de sărbătoare și multe alte frumuseți!

- Eu sunt Marele Rinocroc! Toate astea sunt ale mele! Le duceți în Palatul Înțelepciunii, care va fi acum numai al meu!

- Stăpâne, Mare Rinocroc, privește ce lucru de preț am găsit la Palat! Am aflat de la prietenii noștri, șobolanii care acum s-au băgat prin toate cotloanele ca să ne găsească comorile ascunse ale Floridori. Privește, Mare Rinocroc!

Și Rinocrocul Spion întinse spre tronul de argint o lădiță din aurul cel mai fin și cu încrustații minunate, în care erau prinse rubine și briliante nemaivăzute. Iar înăuntrul ei erau o mie de nuci de aur, ce scânteiau în lumina soarelui.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Lădița asta e a mea! Și o piti sub coada groasă.

- Ne-au găsit lădița cu nuci de aur, hoții! Se întristară Floridorii.

Era comoara strămoșilor care le amintea că fiecare om are o mie de calități de aur - bunătatea, înțelepciunea, blândețea, curajul, cinstea, sinceritatea și altele ca dragostea de țară și popor, prietenia și întrajutorarea, dragostea pentru natură, artă, setea de cunoaștere, mintea iscoditoare. Și toate înnobilate de muncă!

Sclavii abia puteau căra coșurile încărcate cu pradă. Era un du-te – vino, din Piață la Palat! Se auzeau pocniturile bicelor și înjurăturile soldaților paznici.

Marele Rinocroc era mai urât și mai înspăimântător decât semenii lui. Sub cornul cel negru avea o pungă cu venin de care se temeau chiar și supușii săi. Când se înfuria arunca venin prin cornul negru. Ajungea o picătură ca să facă o rană adâncă și dureroasă care se întindea încetul cu încetul aducând moartea în chinuri groaznice. Acum Marele Rinocroc părea mulțumit. Intrase ușor în Floridoria, avea sclavi și o pradă bogată!

- Eu sunt Marele Rinocroc! Vreau să-mi aleg sclavii și de ce nu, și o mireasă!

Ajutat de sclavi, monstrul coborî de pe tronul său și cu lădița cu nucile de aur în gheare, târându-și coada cu solzi ca de oțel, se îndreptă spre grupul Floridorilor înlănțuiți. Îl conducea Rinocrocul Spion, cel mai bun sfetnic al său. Acesta aflase secretele Floridorilor și văzuse locurile unde aceștia își țineau avutul. Un copil se sperie și țipă.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Făceți-l să tacă! Se înfurie Marele Rinocroc.

Un soldat ridică biciul. Atunci Lăcrămioara sări cât putu înaintea soldatului.

- Nu lovi, ticălosule, un copil! Îi este foame!

Rinocrocul soldat îndreptă biciul spre fată dar nu putu să o lovească. Lăcrămioara era atât de frumoasă, cum spune povestea să la soare te puteai uita dar la dânsa ba.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Sclava asta îmi place! Am să o iau de nevastă. Ha, ha, ha! Duceți-o și pe ea în Palat!

- Niciodată, monstrule! Se zbătea Lăcrămioara ca să scape din lanțuri.

- Lăsați fata! Strigă Busuioc.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Cine e nerușinatul care îndrăznește să mă înfrunte?

- Stăpâne, Mare Rinocroc, acesta este Savantul Floridorilor, care îi învață pe Floridori multe lucruri folositoare. Stam ascuns într-o grădină când am auzit cum îi spunea unui bătrân pe care ei îl numesc înțeleptul că le va da Floridorilor semințele unei plante fermecate. Zicea, Stăpâne, că boabele ei dau viață și putere, că țin de foame și de sete. Așa ceva ar fi bun pentru armata noastră. Am fi și mai puternici și nu ne-am mai teme că rămân soldații fără provizii.

- Eu sunt Marele Rinocroc! Aduceți sclavul în fața mea!

Paznicii îl scoaseră din lanțuri pe Busuioc și-l îmbrânciră înaintea Stăpânului.

 - Eu sunt Marele Rinocroc, și vreau să-mi dai mie semințele!

 Busuioc tăcea. Ura îi oprea cuvintele pe buze.

- O să le căutăm în casa ta și tot le vom găsi! Îți vom distruge grădina și laboratorul, îl amenință Rinocrocul Spion. Te vom închide într-o peșteră și acolo îți vor putrezi oasele, dacă nu spui unde sunt semințele fermecate!

-       Eu sunt Marele Rinocroc! Închideți-l în Peștera Neagră! Porunci monstrul.

Îl biciuiră nemilos, dar Busuioc nu a spus un cuvânt și nu a scos nici un geamăt.

L-au dus într-una din peșterile întunecate ale munților. Rinocrocii. Au astupat intrarea cu un bolovan uriaș și au pus santinele înarmate cu harebalde grele ca să-l păzească.

Savantul a zăcut o zi și o noapte. Când s-a trezit, a zărit o rază slabă de lumină care trecea printr-o crăpătură de sub bolovanul proptit în gura peșterii. Îl durea tot corpul. Hainele îi erau rupte și sângele se închegase pe răni. Prima grijă a lui Fir de Busuioc a fost să caute în buzunarul de la piept al hainei sale. Mare îi fu bucuria când îl găsi întreg. Scoase dinăuntru un pachețel. În el era o cutiuță. Se târî spre geana de lumină de la intrarea în peșteră și desfăcu cutiuța. Cinci bobițe albe, ca de orez, erau semințele pe care le obținuse la ultimele experiențe cu Soriflor, planta vieții și a puterii. Din ele puteau crește cinci plante viguroase, încărcate cu fructele minunate! Ajungeau câteva, ca rana să nu te mai doară, ca forța să-ți fie mai mare, ca să nu-ți trebuiască altă hrană și setea să o potolească. Un Floridor ar fi fost la fel de puternic ca un Rinocroc. Nimeni nu s-ar mai fi temut de ghearele și cozile grele care striveau totul în cale! Dacă Rinocrocii n-ar fi năvălit așa de repede, semințele ar fi fost sădite în grădină și ar fi dat roadele așteptate. Le scosese din laborator pentru a le sădi afară, dar Rinocrocii îl prinseseră și-l luaseră cu ei.

Savantul se întristă. Degeaba avea el semințele prețioasei plante, dacă el zăcea în peșteră. Aici semințele nu aveau pământ și nici soarele binefăcător. Cum să le salveze? Trebuieau să fie ale Floridorilor și numai ale Floridorilor! Nu le-ar fi dat Rinocrocilor în schimbul eliberării lui! Cum să-și trădeze neamul? Mai bine moartea!

Fir de Busuioc Savantul nu se dădea bătut cu una cu două. „Nimic nu e imposibil dacă ai voință”, se încuraja el. „Trebuie să salvez semințele din ghearele Rinocrocilor!”

Începu să cerceteze peștera. Era de fapt o scobitură adâncă într-un munte tare de granit. Avea o singură ieșire și aceea astupată cu un bolovan uriaș. Îi era sete și descoperi un fir subțire de apă care se scurgea pe pereții peșterii și răzbătea afară pe sub pietroi. Prin șanțul săpat de apă răzbătea și raza de lumină la care Busuioc își privise semințele. Busuioc se uită atent cum se scurge apa prin adâncitura de sub bolovanul care astupa intrarea. Și atunci observă un ghemotoc mic, alb pe care îl împingea cineva de afară. Îl ridică repede și trase și nuielușa care-l împinsese. Îl desfăcu în palmă și pe o bucățică mică, mică de pânză desluși câteva cuvinte. Le descifră ușor.

„Nu-ți pierde curajul.

Rinocrocii nu au găsit semințele.

Dă-ne un semn că ești sănătos”.

C.G.Z.

Fir de Busuioc recunoscu inițialele celor trei prieteni – Corcodel, Gogonel și Zăhărel. Ce bucurie îl cuprinse! Nu se mai simțea singur și nici teamă de Rinocroci nu mai avea. Pentru o clipă se gândi că i se întinde o cursă. „O, dar nu putea fi o cursă”, își spuse fericit, căci Rinocrocii nu cunoșteau alfabetul și scrierea Floridorilor. Și nici nu i-ar fi interesat sănătatea lui. Primul lucru pe care vroiau ei să-l știe erau semințele.

Fir de Busuioc întinse peticuțul și cu o picătură de sânge încercă să scrie un semn care să-i liniștească pe micii lui prieteni. Și atunci îi veni ideea! Scoase cutiuța cu semințe de la piept, o deschise și luă un bob. Îl înveli cu grijă în peticuțul alb și-l împinse pe firul subțire al apei care se prelingea pe sub pietroi undeva afară, pe același drum prin care primise mesajul. „Dacă l-ar recupera prietenii săi, semințele ar fi salvate!” Așteptarea i se păru nesfârșită. Abia seara primi răspunsul. Peticuțul fusese împins iar în peșteră și mesajul era îmbucurător.

„Am primit. Trimite”.

Suntem cu tine”.

C.G.Z.

Cei trei prieteni făceau o treabă curajoasă. Coborau până la peșteră și-i pândeau pe paznicii lui Busuioc. Abia așteptai să-i vadă îndepărtându-se ca să-și strecoare mesajele. Și Busuioc a trimis a doua sămânță care avu aceeași soartă fericită. Pe urmă, prietenii nu mai reușiră să vină. Paza se întărise. Dar erau două semințe la Floridori și asta era cea mai mare bucurie!