Cuprins

 

4. POVESTEA FLORIDORULUI CEL ÎNȚELEPT

 

ÎN Palatul Înțelepciunii, în sala cea mai frumoasă și mai mare s-au adunat Floridorii bărbați și femei, fruntașii țării. Au venit să-l asculte pe cel mai bătrân și mai înțelept dintre ei, căruia toată lumea îi spunea Floridor Cel Înțelept. El le vorbea simplu, pe înțelesul tuturor. Acum le spuse:

- Țara noastră, Floridoria, este în mare primejdie. Aici pe malul stâng al marelui fluviu Floarea de Dor, lângă Munții Albaștrii, ne credeam la adăpost de lăcomia și răutatea oricui ar fi râvnit la avutul nostru. Nimeni până acum nu a cutezat să ne înfrunte când prieteni ne sunt munții, pădurile, apele. Și am primit semne de prietenie de la alte neamuri care au auzit de noi și de țara noastră. Noi n-am dus război cu nimeni pe acest pământ. Toți cunoașteți istoria Floridoriei înfloritoare și bogate. Acum a venit ceasul să vă spun povestea începutului. Aflați că Floridoria s-a ridicat pe ruinele unei cetăți în care au trăit strămoșii noștri, Dorenii, căci așa se numeau. Și erau harnici și prietenoși și aveau și atunci grădini frumoase și roditoare. Și trăiau liniștiți și nesupărați de nimeni și apărați ca și noi de fluviul cel mare și munții cei înalți. Dar pe pământul din cealaltă parte a fluviului s-au așezat niște ființe rele și lacome. Li se spunea Rinocroci, fiindcă aveau cornuri de rinoceri și cozi de crocodili. Aceștia căutau tot felul de pricini de gâlceavă și supărare cu Dorenii. Gândul lor era tot timpul la război și la pradă ușoară.

Într-o primăvară, s-a întâmplat să vină fluviul mare cum nu fusese niciodată, din cauza zăpezilor care s-au topit dintr-odată în munți. Și s-a revărsat peste pământurile Rinocrocilor. Dorenii aveau baraje puternice acolo unde munții nu mai făceau zid de-a lungul fluviului. Când au văzut Rinocrocii că țara lor e o mlaștină și tot avutul îl înghițise apa, iar la Doreni grădinile râdeau în soare, ura lor, asemenea furiei apelor n-a mai avut margini. Dorenii le-au trimis hrană și apă dulce de băut și cuvinte de încurajare. Dar Rinocrocii îi dușmăneau și înainte de o nouă viitură a apelor dezlănțuite, au trecut fluviul noaptea pe un pod de plute și au spart barajele Dorenilor. Dimineața, când copiii nu se treziseră încă, apele au distrus ultima rezistență din calea lor și au năvălit asupra țării Dorenilor. Au șters de pe fața pământului case și pomi, grădini și livezi. Au dus cu ele tot avutul Dorenilor. Coloanele acestui palat au fost singurele care au rezistat urgiei de atunci. Și oamenii! Dorenii care s-au salvat au urcat în munți și au așteptat acolo să se potolească furtuna apelor.

Rinocrocii au crezut atunci că au pierit toți Dorenii și s-au bucurat. Nimic nu arăta că cineva ar îndrăzni să ridice grădini și case pe locul unde se întindea o mare! Și mulțumiți de isprava lor, au plecat cu plutele spre alte pământuri și alte țări pe care să le prade. Numai că Dorenii n-au pierit. S-au întors în vale și au scos apa de pe fiecare palmă de pământ și au ridicat alte baraje. Soarele le-a zvântat ogoarele și ei le-au îngrijit și le-au vindecat rănile și așa au dat din nou roade și flori, multe flori! Și au pus un nume nou țării lor, Floridoria!

Bătrânul a tăcut câteva clipe. Nimeni nu l-a întrebat și el a continuat.

Acum Rinocrocii s-au întors pe vechile locuri. Și au rămas la fel de răi. Sunt mai puternici decât noi. Lovesc cu cozile groase și grele. Labele lor au gheare ascuțite. Nu-și ridică case și nu îngrijesc pământul. Trândăvesc la soare și așteaptă să fie slugăriți de sclavii aduși de prin locurile unde au jefuit. Unul dintre ei a fost trimis să iscodească prin țara noastră. L-au văzut la lac copiii Corcodel, Gogonel și Zăhărel. A și ucis un pui de căprioară. I-am cercetat și eu urmele și am înțeles că nu sunt născociri. Pe urmă l-am căutat împreună cu Busuioc Savantul și l-am văzut cum trecea fluviul înapoi în țara lui. Îi va aduce pe Rinocroci. Așteaptă doar să ne strângem recoltele și să ni le ia din magazii și hambare. Poate că vor să vină și mai devreme. Trebuie să fim pregătiți să dăm ochii cu ei. V-am chemat aici ca să ne apărăm țara și munca, bogăția noastră de preț. Recolta de porumb, de grâu, de orz, de legume și fructe o vom duce pe munte. Acolo este salvarea noastră până vom putea lupta față în față. Să grăbim strânsul recoltelor acestui pământ și să le adăpostim! Meșterii să ne facă arme, arcuri cu săgeți, suliți și cuțite. Clopotul de la Foișor va suna alarma. Dar nu uitați! Înțelepciunea și munca ne sunt cele mai de preț arme!

Așa a vorbit bătrânul și înțeleptul Floridor. Și Floridorii au înțeles că nu e timp de lacrimi.

Trecură câteva săptămâni. Soarele de vară strălucea puternic. Casa Soarelui îi strângea căldura pe care el o risipea du dărnicie. Floridorii lucrau de zor în grădini. Recoltele erau bogate. Și totuși voia bună a harnicilor lucrători ai pământului nu mai era aceeași. Cât de strălucitor ar fi fost soarele, cât de darnică ar fi fost natura, nori negri amenințau pace și liniștea din Floridoria.